Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ s-a nevoit în veacul al XIV-lea, mai întâi ca sihastru pe valea pârâului Râmeţ din Munţii Apuseni şi apoi ca egumen al Mânăstirii Râmeţ din judeţul Alba. Pe peretele bisericii de la Râmeţ, perete care desparte naosul de pronaos, se află următoarea inscpriţie: „Scris-am eu mult greşitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crişul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic“. Această inscripţie este prima menţiune a unui întâistătător ortodox al Transilvaniei în istoria Bisericii noastre.
Potrivit tradiţiei, Sfântul Ghelasie avea doisprezece ucenici, împreună cu care se ruga, postea şi săvârşea sfintele slujbe. Nu mânca decât sâmbăta şi duminica, iar în celelalte zile se hrănea doar cu Sfintele Taine. Sfântul Ghelasie era atât părintele sihaştrilor din Munţii Râmeţ, cât şi al sătenilor din Ţara Moţilor. Mulţi din cei stăpâniţi de duhurile necurate au primit vindecare prin rugăciunile sale. La trecerea sa la cele veşnice, trupul său a fost îngropat lângă vechea biserică a Mânăstirii Râmeţ. Cu timpul, a devenit necunoscut locul în care a fost înmormântat.
Moaştele sale au fost scoase la iveală în anul 1925, când, în urma unei ploi torenţiale, a fost văzut un cap de om care a înconjurat de trei ori vechea biserică a Mânăstirii Râmeţ şi s-a oprit lângă sfântul altar. Alte două capete au fost scoase la suprafaţă de ape. Capetele au fost îngropate în partea dreaptă a vechii biserici. S-a purces la dezgroparea lor după ce călugării au văzut că zăpada se topea în fiecare an deasupra locului în care au fost puse capetele. Capul Sfântului Ghelasie a fost identificat după ce o femeie bolnavă de epilepsie s-a vindecat după ce s-a atins de el.
Pe 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Ghelasie şi trecerea numelui său în calendarul ortodox. Canonizarea solemnă s-a făcut la Râmeţ la 29 iunie 1992.
