Până când turismul românesc post-pandemie îşi găseşte lotca ­potrivită să înainteze pe apele încă tulburi, colţuri de Paradis lăsate de ­Dumnezeu sau create de oameni îşi aşteaptă, răbdătoare, oaspeţii

Luiza Rădulescu Pintilie

După doi ani de pandemie, vara acestui an e considerată momentul de cotitură pentru turismul din întreaga lume, iar cel românesc nu face excepţie.
Organizația Mondială a Turismului susţine că deși turismul internațional rămâne cu 61% sub nivelul din 2019, redresarea graduală ar urma să continue în 2022, în urma ridicării restricțiilor și a majorării cererii. O interesantă „radiografie“ a acestui domeniu arată că în 1950 – la începutul erei avioanelor cu reacție – doar 25 de milioane de persoane călătoreau internațional în scopuri turistice. Până în 2019, anul de dinaintea crizei declanşate brusc în toate domeniile de corona­virus, numărul celor care au ales să treacă peste granițele țării de reședință a ajuns la 1,5 miliarde de persoane, iar turismul a devenit o industrie de proporții considerabile, într-o continuă ­ascensiune.
Luminiţa de la capătul tunelului o caută şi românii care au dus dorul… libertăţii şi bucuriei de a călători şi autorităţile din domeniul turismului – de la cele decizionale la cele care operează efectiv în acest domeniu.
Cu atât mai mult cu cât România are un potenţial recunoscut în acest domeniu, datorită bogăţiei şi diversităţii patrimoniului natural – Munții Carpați, Coasta Mării Negre și Delta Dunării – cea mai mare deltă europeană atât de bine păstrată, cultural-istoric (mănăstiri, cetăţi, biserici, monumente), comunităţi umane care păstreaza valori ale evoluţiei civilizaţiei culturale rurale, integrându-le în viaţa de zi cu zi, dar şi oportunităţilor multiple de practicare a turismului de aventură, a speo-turismului, a turismului ecvestru, a celui de croazieră pe fluviul Dunărea, a cicloturismului, a călătoriilor tip mountain bike sau a concursurilor out-of-road. În fapt, de la «arta de a călători pentru propria plăcere» – cum sună una dintre definiţiile date turismului de M. Peyro­marre Debord – la consideraţiile unuia dintre specialiştii consacraţi în cercetarea fenomenului turistic, profesorul elvețian W. Hunziker, al cărui punct de vedere este însuşit de numeroşi teoreticieni ai fenomenului, acceptându-se că turismul este «ansamblul relaţiilor şi fenomenelor ce rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor în afara locului de reşedinţă, atât timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate de o stabilire permanentă sau o activitate lucrativă oarecare», cert este că astăzi, în întreaga lume, acest fenomen social-economic se integrează în economia unitară a fiecărei ţări, constituind o coordonată majoră a civilizaţiei societăţii.
În România, de exemplu, încă din 1869 au apărut primele grupări şi asociaţii cu profil turistic – „Trinitatea vremelnică“ – cu scopul „întreprinderii de excursiuni“, «Societatea carpatină ardeleană a turiştilor» (1880), sau, chiar în Prahova – «Societatea carpatină Sinaia». Dincolo de istorie, către care am întors o filă, şi de prezent, pe care l-am trăit şi continuăm să îl trăim cu toţii, până la rezultatele strategiilor, măsurilor, proiectelor şi programelor din turism, personal aveam să constat, cu foarte puţine zile în urmă, într-o scurtă vacanţă petrecută în zona Deltei Dunării, că până când turismul românesc post-pandemie îşi găseşte lotca potrivită să înainteze pe apele încă tulburi, colţuri de Paradis lăsate de Dumnezeu sau create de oameni îşi aşteaptă, răbdătoare, oaspeţii.
Iar un asemenea colţ de Paradis îmi permit să îl consider a fi satul pescăresc tradiţional așezat pe o culme mică de lângă lacul Zaghen, pe drumul dintre Tulcea și Mahmudia. O investiţie realizată cu fonduri europene pe o suprafață de aproximativ 30.000 mp ce asigură cadrul natural cu specific deltaic, potrivit argumentaţiei oficiale.
Pe cea neoficială am văzut-o cu ochii şi am trăit-o cu inima, vreme de aproape două ceasuri, poposind în satul care adună zece case specifice localităţilor aşezate de-a lungul celor trei braţe ale Dunării – Chilia, Sulina şi Sfântul Gheorghe, cherhana, mori de vând, bufet sătesc, fântână şi biserică.
În dimineaţa zilei de 1 Iunie, cu un soare ridi­cat arzător deasupra, mi s-a părut că timpul se opreşte în loc deodată ce am deschis cea dintâi dintre uşile mereu descuiate ale caselor vopsite în verde, albastru şi alb. Îmi atrăseseră atenţia încă de la sosirea în zona Murighiolului, simţisem încă de atunci, venind dinspre ele, parfumul unor vremuri trecute, dar a fost cu totul aparte fiecare trecere peste pragul unor locuri în care parcă de oriunde ar fi putut apărea cineva de-al casei şi de-al timpului său.

O treaptă, apoi încă una – maximum două, un cerdac mic sau pătrunzând direct dincolo de uşă, şi sentimentul a fost că devin, odată intrată într-o casă sau alta, provenită din satul Ceatalchioi, de la Periprava, Chilia sau Jurilovca, de la Mila23, Crişan ori Sulina, de la Sfântul Gheor­ghe, Murighiol sau Letea, parte a unei poveşti de viaţă. Am călcat cu sfială pe rogojinile împletite din papură, pe covoraşele din iută ori pe preşurile ţesute din „coade“ colorate şi am avut sub priviri, aşezată în fiecare obiect, în fiecare colţişor, viaţa simplă a unor familii de pescari. Dar ce dătător de bine sentiment de împăcare, de linişte, de curat, de autentic. O perdea albă brodată, un peretar cusut cu migală, poate chiar la lampă, laviţe şi dulapuri din lemn, pictate nepretenţios cu flori ce păreau abia culese din grădini sau poieni, mese şi scaune ce te chemau să te aşezi, străchini din lut, smălţuite în cuptor, linguri din lemn, macaturi şi mileuri cusute pe etamină albă, coşuri din nuiele lângă sobele din pământ, icoane şi tablouri. Ştiţi carpetele acelea pe care erau cusute, cu acul, mesaje de binecuvântare a casei? Cele cărora unii se grăbesc să le agaţe eticheta de kitsch, la fel ca peştelui bibelou, din sticlă colorată, aşezat pe televizor sau în vreo vitrină, pe care da, le-am văzut şi mi s-a părut din nou nedrept să „anulăm“ prin ele un mod de viaţă al bunicilor şi al părinţilor noştri doar de dragul modernităţii pe care o îmbrăţişăm, fie-mi iertată părerea, cu mult prea multă uşurinţă chiar şi când nu are justificarea valorii şi autenticităţii, dar asta e o altă… poveste, asupra căreia voi reveni cândva!
Undeva – un radiou şi câteva discuri aşteptau parcă să bucure sufletul cuiva. Aproape instantaneu mi-a venit în minte cântecul „Mândră fată de pescar“, pe care l-am auzit nu o dată la radio cântat de Elena Roisen, numită „privighetoarea Dobrogei“: „Mândră fată de pescar/Trage lotca mai la mal/Fata mea din Dobrogea/Hai cu lotca de mă ia/Că-i drum lung pân‘ la năvod/Şi nu pot s-ajung înot/Să tragem vintirele/Şi să scoatem peştele /Se lasă seara pe val/Toţi pescarii ies la mal/Şi în urma tuturor/Badea Îmi culege flori/Florile nufărului/Frumuseţea ghiolului“.

În alt loc- un telefon cu disc. Undeva o maşină de cusut. Iar într-o casă – ce uimire şi bucurie pentru mine – un dicţionar de ortografie şi o maşină de scris. Am fost tentată să mă aşez, să răsfoiesc în linişte paginile cărţii şi să apăs măcar două-trei taste ale maşinii, cât să-i aud glasul metalic. N-am îndrăznit decât să-mi las, în acelaşi cadru, preţ de o fotografie, pălăria de soare.
Peste tot – năvoade şi plase de peşte. La capătul uneia dintre aleile din piatră, închipuind braţele Dunării, o lotcă odihnindu-se pe pâmânt după ce poate va fi înfruntat furia aprigă a apei sau îmbrăţişarea ei „albastră“. Lângă cele două mori din Dobrogea – numită cândva „ţara morilor de vânt“, înţesată fiind, încă de pe la 1585, cu ­asemenea instalaţii destinate măcinării cerealelor şi sării – am aşteptat ca vântul să le „umfle“ palele, dar prin aerul cald n-a trecut nicio boare, încât mi s-au părut a fi doar largi aripi oprite ,pentru o vreme, din zbor.
În biserica albă, special lăsată nepictată şi purtând doar o cruce lipovnească, încât oricare dintre cele vreo optsprezece etnii câte convieţuiesc în pace (români, aromâni, bulgari, turci, tătari, ţigani, evrei, greci, armeni, ruşi, lipoveni, ucraineni, găgăuzi, germani, italieni, albanezi, sârbi, unguri) în Dobrogea să-şi poată închipui propriii sfinţii – şi la fel vizitatorii – am simţit, cum nu am mai simţit de mult timp, o frumoasă pace lăuntrică. Am privit, clipe bune, pe fereastră întinderea locului, iar prin deschiderile turlei-cerul. În albastrul senin al apei şi în cel al boltei de deasupra noastră vreau să cred că am văzut aşezat şi semnul bun pentru întoarcerea la normalitate, inclusiv a turismului, pentru regăsirea, de către oameni şi locuri, a echilibrului în toate cele ce ţin de viaţa de fiecare zi.