Giorgiana Radu – Avramescu
Orașul ăsta mare, mare ca populaţie, ca importanţă la nivel naţional și internaţional, întrucât de-aici se gestionează ţara, însă mic, neputincios în a oferi minimul confort cetăţeanului obișnuit căruia frig îi este în apartamentul de bloc, și apa caldă începe să n-o știe, ci doar pe cea ușor călâie, dacă are noroc, orașul ăsta gălăgios și tăcut pe alocuri-Bucureștiul- își trimite locuitorii la origini. Îi alungă, fără să-și propună, la gura sobei dătătoare de căldură, la liniștea satului care nici ea nu mai e ce-a fost, dar a mai păstrat câte ceva din tihna de odinioară, la o viaţă mai puţin fardată, dar odihnitoare pentru minte și suflet.
De curând am întâlnit o familie bucureșteană, amândoi trăitori în Capitală de când se știu, fără rădăcini în mediul rural. Căutau o casă în Prahova, pe care au și găsit-o. Amândoi angajaţi ai Metrorex, el pensionar, ea mai avea puţin până își încheia contractul de ani și ani cu munca în subteranul orașului. Credeam că-și doresc o casă de vacanţă, la ţară. Nu, ei intenţionau să se rupă cu totul de București, oraș în care au trăit o viaţă, în care aveau amintiri, prieteni. Lăsau totul în urmă. Vindeau locuinţa de acolo. Plecau definitiv spre o altă viaţă, fără regrete, și mi s-a părut și cu un fel de disperare, de grabă de a scăpa de ceva ce nu le mai făcea bine. Fiul lor era plecat în Anglia, iar România nu mai făcea parte din planurile lui.
Ca din orașul acesta, probabil au plecat mulţi români din ţara lor. Grăbiţi de ceva ce nu le mai făcea bine, nu le mai aducea împlinire. Nu le asigura viaţa bună și liniștită de care aveau nevoie.
Am întâlnit în ultima vreme câţiva români plecaţi în Anglia. De 10 ani, de opt ani, de șase ani. I-am întrebat dacă se mai întorc. Mi-au spus că nu știu. „Poate, cândva”. Deocamdată vin o dată – de două ori pe an. O singură persoană, profesor universitar la Londra, cu masterat și doctorat în Știinţe politice, mi-a mărturisit că nu va mai veni. Când va fi să se retragă undeva, alta va fi ţara, nu România, pe care însă o iubește și n-ar suporta să știe că la un moment dat nu va mai avea pe nimeni aici. Doar că viaţa a ales să și-o trăiască pe alte meleaguri.
Toţi cei cu care am vorbit, tineri puţin trecuţi de 40 de ani, aveau casele lor, aveau o mașină, un job bine remunerat. Erau mulţumiţi de viaţa pe care o duceau. Un domn care-și aștepta soţia să iasă dintr-un cabinet stomatologic, parcă-și dorea să se spovedească. Avea în grijă fiul de nouă luni, un înger de copil, care trecuse prin multe încercări până la vârsta asta, dar Dumnezeu l-a trimis cu un scop aici, apoi fiica de patru ani, cu ţinută de balerină, dar comportament de băiat, după cum o „lăuda” taică-său, care mai avea un fecior de opt ani, dar din spusele lui adevăratul băiat al familiei, prin năzdrăvănii, era micuţa vorbăreaţă. Bărbatul se arăta împlinit cu viaţa pe care, împreună cu familia, o duce acolo. Aici nu și-ar fi permis multe din cele ce au acolo și ar fi putut trăi chiar și drame. „Dacă eram în România, băieţelul cel mic și soţia mea nu ar fi supravieţuit la naștere. Au trecut amândoi prin nenumărate încercări. A fost foarte complicat. Șanse mici pentru amândoi. Am crezut că-i pierd, dar iată-i sănătoși”, mi-a mărturisit el, dându-mi detalii medicale.
O altă familie, alţi tineri, iubitori de România, dar plecaţi departe de ea, fără gândul reîntoarcerii prea curând. El IT-ist, dar lucrul lui e mai complicat decât lasă termenul acesta generalist să se înţeleagă, ea pasionată de criminalistică, studiază „la bătrâneţe”, cum a spus el despre amândoi, psihologia, cu intenţia de a aplica pentru un post în sistemul judiciar. Avusese primul interviu și urma un altul. Tânăra lucrase aici în sprijinul copiilor bolnavi de cancer. Făcea parte dintr-o fundaţie cunoscută.
De curând și-au schimbat casa, după ce au locuit multă vreme pe strada unde s-a născut Shakespeare. Au și modificat câte ceva la noua casă și, întrebând eu despre oameni, mi-au spus să nu cred greșit că doar noi avem meșteri neserioși. Au și englezii neghina lor, ca toate celelalte ţări de altfel! Ceea ce nu întâlnești acolo e acreala oamenilor. Nu există! Nu prea vezi funcţionari încruntaţi sau care să te repeadă. Mai peste tot ești întâmpinat cu zâmbet. Sigur, e un zâmbet mimat, nu e călduros ca unul sincer românesc, dar îţi dă altă stare când te lovești de el. Pe când, aici … oftează bărbatul.
El e cel care adună în casa lor din Anglia un colţ de Românie. Obiecte care să-i amintească de rădăcini. Pe verighete și-au încrustat motivele de pe ștergarul bunicii. El își dorește ceva și de la Muzeul Pietrei. Insistă să ia o piatră. Îi spun că nu-s de vânzare, dar dorinţa lui sinceră de a avea ceva din locul acesta și din respiraţia poetului Lucian Avramescu mă înduplecă să le dau o ceașcă dintre cele cioplite, potrivită pentru grădină. În fond, de ce să nu existe o mică bucăţică din Muzeul Pietrei undeva, într-o curte românească, din Anglia? Le recomand una cât mai mică, pentru a nu-i costa coletul-piatră cât un sfert din casa pe care tocmai și-au cumpărat-o! Aici, să trimiţi o hârtie prin curieratul rapid, de la Sângeru la București, costă în jur de 100 de lei, așa încât o piatră de câteva zeci de kilograme, din România în Anglia, trebuie să fie destul de costisitor. După lungi nehotărâri aleg una, vizibil emoţionaţi. Mai ales el, colecţionarul. Doamna își dorește o carte.
Oamenii aceștia își iubesc ţara, dar trăiesc departe de ea, iar unii se vor mai întoarce doar în vizită. Alţii, deloc. Privindu-i și ascultându-i, mi-am amintit că în cele șase ţări în care am fost în vacanţe de câte o săptămână-două, oricât de bine m-am simţit acolo, gândul că aș fi nevoită să trăiesc vreodată departe de România m-a durut.
Pe mulţi îi doare distanţa de ţara lor, dar sunt nevoiţi să trăiască departe. Pentru alţii face parte din obișnuinţă. Pentru unii, România e doar o amintire a existenţei lor. E locul care i-a alungat, prin oamenii care o compun. Prin neajunsurile ei. Prin limite impuse. Prin neputinţe.
Parcă prea multă grabă, române, în a pleca din ţara ta, iar tu prea ușor te lași părăsită, Românie! Cine o purta vina?!
