Giorgiana Radu-Avramescu
Pandemia generată de Covid-19 începe să ţină de trecut, chiar dacă medicii îndeamnă la prudenţă, și nu la abandonarea totală a măsurilor ce împiedică răspândirea virusului. Așternerea unei oarecare liniști în privinţa virusului care a bulversat lumea întreagă, n-a fost cu totul posibilă, venind de neunde variola maimuţei, reaprizând jarul neliniștilor care tindeau să devină cenușa ultimilor doi ani.
Războiul din Ucraina, care părea să fie poate cel mai scurt din istorie, a luat și el amploare. Unii analiști spun că ar putea dura 10-15 ani. Cineva îmi spunea deunăzi că unul dintre efectele acestui război, în următorii ani, ar fi „invadarea” Europei de către asiatici. Altcineva pare preocupat de faptul că Republica Moldova ar putea fi și ea cât de curând parte a acestui război, iar vecinătatea – și nu doar – cu ea, ne-ar face sensibili, ne-ar aduce și mai aproape de riscuri pe care nu ni le dorim. Nimeni nu știe cu exactitate unde va duce războiul de lângă noi, când se va încheia, și în ce condiţii, dar un lucru este cert. El va afecta, ne va afecta, nu neapărat prin atac nuclear sau alte mecanisme pe care le vedem acum în Ucraina. Ne va afecta, deja se simte, din punct de vedere economic. Consecinţele le resimţim, chiar dacă unora le-a ieșit la bilanţ, după șase luni de guvernare, că avem cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană. Ar trebui întrebaţi cetăţenii, la ei în portofel, pe card, pe masă, în frigider, cum se vede această creștere economică?
Vremurile acestea, cu amintirea neplecatei cu totul pandemii, cu acest război în desfășurare aproape de noi, cu multe alte neajunsuri ale fiecăruia, ne determină pe mulţi să trăim în pragul mefienţei. Așteptările să nu mai cunoască optimismul. Și fiecare se protejează cum simte, cum crede de avalanșa nonsperanţei care vine din toate direcţiile. Așa se face că de vreme bună n-am prea mai deschis televizorul. Accidental doar, iar atunci aproape că n-am văzut, n-am auzit nimic.
Seara trecută, într-o stare nedefinită, când nici o altă activitate nu părea să se lege, am purces la butonarea telecomenzii. Poate aveam să aflu că s-a isprăvit războiul, poate mi se arătau oameni mulţumiţi de viaţa pe care o au, poate politica se face altcum, mai cu bun simţ, nu așa cum s-a văzut în ultima vreme în Parlamentul României. Nu, nimic din toate acestea și multele altele din spectrul unei firești normalităţi, nu mi s-a arătat. Și tot căutând cu îndârjire ceva care să poată fi privit, am dat peste lacrimile unui copil. Unui adolescent de 16 ani, nevăzător din naștere. Se găsea, printre mulţi alţii, în finala unui concurs de talente. Emanuel Ion, din Constanţa, cântă la cinci instrumente: orgă, acordeon, chitară, chitară bass și tobe, pasiunea aceasta descoperind-o la patru ani, când a început să cânte la o orgă de jucărie. Nu își explică de unde știe unde să apese pe clape sau pe corzi. Spune că mâinile parcă îi sunt conduse de altcineva, în care și-a pus speranţa că într-o zi îi va reda vederea. Îl va lăsa măcar pentru o clipă ca ochii lui să afle lumina soarelui, să vadă firul de iarbă, chipul frumos – ca și al lui – al unei adolescente, să vadă picătura de ploaie, identică lacrimei.
De ce plângea acest copil frumos? Din cauza oamenilor, nu din pricina nevederii. Oamenii care atunci când n-au ce oferi, nu pot măcar să-și păstreze nejunsurile fiinţei, și simt nevoia să adâncească suferinţe, să pună doliu, acolo unde ar putea să facă să răsară soarele. Emanuel plângea din pricina unor mesaje primite după ce s-a calificat în finala acelui concurs. I s-a pus la îndoială talentul. I s-a spus că este un caz social. Nu, infirmitatea adolescentului nu-i reteza din talentul pe care se vedea clar că-l are. Infirmitatea e de fapt a celor ce-au gândit astfel. Dar el, copilul, nu poate rămâne imun la veninul uman, care-l întrece uneori pe cel viperin, și suferă. Ochii lui nu văd lacrima care curge, dar o simte sufletul fragil.
Poate că lacrimile copilului nevăzător, ca o ploaie curată de primăvară, primenește lumea ce tinde să fie din ce în ce mai hâdă. Deși generate de sluţenia sufletească a unora, poate lacrimile lui îl înduplecă pe cel în care copilul și-a pus nădejdea că într-o zi îi va reda vederea, fie și pentru o clipă, cât să vadă seninul cerului, și nu chipul slut al semenilor.
