Nea Mişu Vișoiu, omul care în urmă cu douăzeci de ani luă premiul Televiziunii Române pentru un titlu inspirat din activitatea sportivă: “CINE FURĂ DIN PÂINEA BOXEURULUI ȘI A PUȘCĂRIAȘULUI SĂ NU MOARĂ PÂNĂ NU FACE BOX ȘI PUȘCARIE “, a fost, ieri, condus pe ultimul drum, la Amara – Ialomița.
S-a ”stins” la 83 de ani, după ce a ”ars” o viață pentru box, sport, presă, artă, cultură, prieteni, iar în urma sa rămâne ”moștenire” o contribuție literară semnificativă! Și multe ”povești de viață”…
Născut la 23 februarie 1939, Mihai Vișoiu a absolvit Liceul ”I.L. Caragiale” – Ploiești (1956), apoi , în iulie 1977, Facultatea de ziaristică de la Academia „Ștefan Gheorghiu” cu o lucrare de diplomă de sociologie a presei pentru care a obținut nota 10 și care a fost propusă pentru publicare.
Publicase însă până atunci trei texte de proză scurtă în Revista „Luceafărul”, debut literar încă din anul 1963.
A publicat în perioada 1964 – 1968 mai multe lucrări literare în revistele „Gazeta Literară”, „Tomis”, „Argeș”, „Pagini Dunărene”, „Familia” și „Cronica”. Lucrările au fost comentate de către Romulus Vulpescu, Ștefan Bănulescu, Constantin Ţoiu, Dinu Săraru și Fănuş Neagu, dar a făcut și scenariu de film și teatru.
În anul 1979 Mihai Vișoiu a scris scenariul de film de lung metraj „Amurgul Fântânilor”, în colaborare cu Radu Aneste Petrescu, scenariu premiat cu premiul Asociației Cinefililor ( ecranizat în anul 1983, în regia lui Virgil Calotescu, cu o distribuție din care nu au lipsit Mircea Diaconu, Mircea Albulescu, Costel Constantin, Violeta Andrei, Ernest Maftei, Ștefan Sileanu, Diana Lupescu, Grigore Gonţa). A urmat piesa de teatru „Sfârșitul Nopții”, lucrare premiată și adaptată pentru teatru radiofonic, difuzată de către Studioul Național de Radio București la 10 mai 1989.
Numele Mihai Vișoiu apare în dreptul mai multor volume de proză ce au văzut lumina tiparului la editura „Cartea Românească” dar și în publicații ca „România Literară”, „Luceafărul” și „Almanahul Literar”.
După Revoluție, editura „Adevărul” publică sub numele „Dragoste mare cât o cruce” (1997) o culegere de nuvele şi proză scurtă ce a obținut premiul „Victor Bănciulescu”. „Mihai Leu în altarul durerii”, roman biografic (1997), „Răstignirea țăranilor – Tragedia agriculturii românești” (1999), „Spovedania unui învingător – Leonard Dorin Doroftei” (2003), „Legendele boxului românesc” (2006) sunt cărți în care drama țăranilor dar și boxul, o altă iubire de-a lui Mihai Vișoiu, au fost relatate cu sensibilitatea și atenția la detalii specifice scriitorului.
Au urmat apoi „Moartea dinaintea morţii” (2011), „Scârba” (2013), „Dragoste mare cât o cruce. Proză scurtă”, „Altarul durerii. Trei romane” (2014), „Viaţă cu lupi, bani şi moarte. Proză scurtă” (2014), lucrare publicată și în limba engleză, în ediție tipărită și digitală.
A debutat în presă în anul 1968, la ziarul „Tribuna Ialomiței”, în anul 1977 în presa centrală, la ziarul „Scânteia”, fiind corespondent pentru județul Ialomița , iar după Revoluție a lucrat timp de 12 ani (1 martie 1990 – 10 ianuarie 2002) la ziarul Adevărul. A publicat peste 12.000 materiale de presă!
”În 1964, către sfârșitul anului, când Mihai Vișoiu a citit, în cenaclul „Nicolae Labiș”, condus de Eugen Barbu și Dinu Săraru, povestirea “Dragoste mare cât o cruce”, în sala de la etajul I al Casei Scriitorilor s-a făcut liniște deplină. Și să nu uităm că auditoriul era format din scriitori de înaltă factură: Fănuș Neagu, Nicolae Velea, Radu Cosașu, Adrian Păunescu, Petru Popescu, Gheorghe Pituţ, Gheorghe Suciu, Virgil Mazilescu, Ion Băieșu și mulţi alţii. Cert este că, după citirea acestei proze, discuţiile au fost mai mult decât înfierbântate. Proza lui Mihai Vișoiu era catalogată în fel și chip. Unii susţineau că are elemente comune cu romanele lui Jack London și Ernest Hemingway, alţii că vine din Camus, dar și din Eugen Barbu și Petre Bellu. Pentru a lămuri asistenţa, Mihai Vișoiu a avut una din ieșirile cu care protipendada scriitoricească bucureșteană nu prea era obișnuită. A spus doar atât: „Eu nu știu ce aveţi cu mine! Pe majoritatea scriitorilor cu care mă comparaţi, deși am auzit de ei, nu i-am citit! Poveștile mele sunt mai puţin inventate. Ele au fost scrise chiar pe trupul meu de câte un șiș mai puţin ascuţit sau de un ștuţ de ţeavă menit nu să îmi înmoaie oasele, ci să mi le rupă. În rest, Dumnezeu cu mila! Ce-o vrea El să facă din mine, aia să facă!”
