Giorgiana Radu Avramescu
E lună plină, dragul meu! Vezi cât e de frumoasă? Nu știu de cât timp dialoghez cu ea. Ne-am reluat vechile noastre dialoguri nocturne. Seara e blândă, așa încât nimic nu mă zorește să intru în casă. Lămâii, care de o săptămână se bucură de lumina soarelui, după o iarnă lungă, îmi ţin companie. Poate fi o discuţie în patru, la cum își agită frunzele. Acum nu știu dacă mă aprobă pe mine sau ţin ison lunii, care pare ușor melancolică. Sau chipul acesta nu-i chipul ei?
Dragul meu, sunt convinsă că n-ai uitat nopţile cu lună plină. Fii sigur că nici eu. Nu ţi-am mai scris de ceva vreme, dar asta nu înseamnă că n-ai fost permanent în gândul meu. Gândul meu, pe care uneori mă străduiesc să-l opresc să gândească. Să se despice în alte mii, să fugă în direcţii multiple, în unele în care n-ar trebui. Însă gândul mi-e rebel și nu m-ascultă deloc. Mă chinui cu niște meditaţii, încerc să deprind tehnica de a-mi odihni mintea, dar nu reușesc. Știu, aceste practici dau rezultate în timp, se dobândesc prin răbdare și mult exerciţiu. N-am răbdare! Iar când mi se pare că am, gândul aleargă fără să-l pot stăpâni. Cu greu reușesc performanţa a două-trei minute de uitare, de mine cu mine, fără bruiajul gândurilor.
A fost o săptămână plină. Zilnic pe drumuri, în diverse direcţii. Cu multe rânduieli acasă, pe care am încercat să le coordonez cât mai bine. Vasile, împreună cu soţia lui au întrerupt lucrările începute în altă parte, la rugămintea mea, pentru a veni câteva zile să așeze ţiglele pe care vântul le-a zburat de pe acoperișuri, plus cele de pe zid care absentau din vremea în care erai și tu aici. Multe s-au spart și a trebuit să fie înlocuite. Norocul a făcut că o vecină a lor dărâmase o casă veche, cu ţiglă de o sută de ani, ca a noastră, și am cumpărat 300 de bucăţi. Altfel, nu prea știu de unde procuram. Vali a cărat gunoiul de la animale, adunat peste iarnă. L-a dus cu căruţa în livada casei de „Devale”, unde în timp se va transforma în îngrășământ. Petruţa, la care apelez din când în când, precum știi, s-a ocupat de grădină și alte lucruri. Părinţii mei au muncit câteva zile la Saivan, unde au reparat gardul și au curăţat după calul vecinului și elevii care-și creaseră acolo un refugiu pentru de toate. Vecinul se comporta pe terenul nostru ca pe tarlaua proprie. Calul lui păștea iarba noastră, în timp ce eu am cumpărat de două ori nutreţ în primăvara asta. Nutreţ pe care l-am găsit greu și la preţ exagerat. Sunt convinsă că tu n-ai fi dat atâţia bani pe lucernă, ai fi găsit o soluţie, dar când vezi că în pod mai sunt doi baloţi și nouă guri așteaptă să fie hrănite, nu prea mai e loc de tocmeală. Nu că aș ști să mă tocmesc! Zic doar! Efectivul de animale s-a mărit puţin, întrucât Burebista și partenera lui au o fetiţă care nu se mai mulţumește doar cu laptele mamei. Vrea și ea hrană solidă.
Astăzi am fost și eu la Saivan, să văd ce au făcut acolo. Dincolo de îndrăzneala vecinului, care acum s-a încheiat, blocându-i toate căile de acces, m-a șocat ce am găsit în fântâna pe care tu ai făcut-o în urmă cu vreo cinci ani. Au aruncat în ea teica aceea mare din piatră, pe care o puteau urni mai mult de patru oameni. Apoi lemne, gunoaie, și altele. Bănuiala e că ar fi făcut-o elevii cărora le-a fost stricat refugiul. În câteva rânduri s-au dus hotărâţi acolo, dând de tata, și având obrăznicia să intre chiar cu el de faţă. M-a întristat foarte tare ce am văzut! În perioada următoare intenţionez să vizitez și celelalte terenuri, chiar dacă mă doare să merg fără tine. Milică se ocupă de ele, iar el e totuși om serios. Am vorbit în câteva rânduri cu el, iar anul acesta continuăm pe aceeași formulă, stabilită de tine.
Așa se petrec lucrurile la noi, la Sângeru, dragul meu. Ce ușoare păreau toate când erai tu! Hai să te scot puţin din zona zootehnică, chiar dacă ţie îţi place mai mult decât îmi place mie!
Zilele acestea i-am trimis poetului Gelu Ionescu răspunsurile la întrebările pe care mi le-a pus în urmă cu ceva vreme. E vorba de un interviu pe care-l va publica în revista prahoveană „Atitudini vechi și noi”, pe care o gospodărește. El e mulţumit de cum a ieșit. Eu am ceva îndoieli, dar i-am zis că mă încred în simţul și sinceritatea lui. Am să-l public și în AMPRESS, după ce apare revista. Am să-ţi redau doar o întrebare pe care am vrut s-o sar, dar n-am putut. Mi-a fost rușine să renunţ, așa pur și simplu. Am zis să încerc, chiar și riscând să mă compromit. Iată întrebarea: „Dacă ar fi să compuneţi un haiku care să vă reprezinte starea dumneavoastră de acum, cum ar suna?”. Ei, dragul meu, fii blând, iată ce mi-a ieșit:
„du-mă în ploaie
usucă-mi lacrima
și plouă din nou”.
El spune că-i genial, tu ce spui? Eu nu spun nimic. E prima mea întâlnire cu un haiku. Tare mi-ar plăcea să-ţi știu părerea!
Dragul meu, joi am fost la un eveniment al doamnei Luiza Rădulescu Pintilie, ediţia de gală a podcastului „Fericire cu premeditare”, sub titlul „Fericire de Florii – Dialoguri de la inimă la inimă”, care a avut loc în sala „Marea Unire” a Palatului Culturii din Ploiești. Sala aceea are încă ecoul tău. Te-am văzut, te-am auzit. Știam că o să mă doară să fiu acolo – să fim, căci am fost cu Luciana, dar mi-am dorit să merg. Nu mă mai tem de durere. Știu că soluţia este s-o înfrunt, s-o trăiesc, nu să fug de ea. Și, cu toate chinurile amintirilor, m-am bucurat să particip. Să văd, să revăd și să ascult oameni frumoși. Să mai învăţ câte ceva despre fericire, în vremuri nefavorabile ei.
Acum, să-ţi spun două-trei cuvinte și despre Muzeul Pietrei. Astăzi a avut vizitatori mulţi, pentru o zi de vineri. Din București și Prahova. Toţi au venit special, nu erau doar în trecere. Toţi la fel de încântaţi de ce-au văzut. Toţi te știau și te apreciau. O doamnă care lucrase până de curând la Camera Deputaţilor își dorea demult să ajungă aici, împreună cu soţul ei, și el până de curând la Înalta Curte. Domnul se întreba de ce nu-ţi spun simplu, Lucian, și vorbesc despre poetul Lucian Avramescu? Doamna spunea că am dreptate. E firesc să procedez așa. Domnul mai spunea ceva. Doamna iar îl contrazicea. Erau simpatici! Am aflat lucruri interesante de la ei. De altfel, toţi vizitatorii zilei de astăzi au fost foarte comunicativi, iar vizita fiecăruia s-a prelungit peste timpul obișnuit. Și vremea a fost favorabilă unor dialoguri prelungite.
Dragul meu, mi-aș fi dorit să trăiești tot ce ţi-am povestit aici. Să nu afli de la mine viaţa pe pământ, ci s-o simţi, desculţ în roua zorilor, descheiat la cămașă în ploaia rece care uită să se-oprească, din dorinţa de a te îmbrăţișa la nesfârșit. Să privești luna plină, nu din raiul tău, ci de aici, cu mine, din balconul casei noastre, ţinându-ne de mână, fără să rătăcim printre amintiri. Hai, totuși, să ne întâlnim! Eu închei aici și ies să caut luna. Tu, care ești vecin cu ea, te arăţi la fereastra cerului. Eu privesc spre voi, iar voi îmi faceţi cu ochiul stelelor. Ce zici?
Pe curând, dragul meu
Cu nesfârșită iubire, eu
