Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, poate că n-ar trebui să-ți scriu astăzi. Poate că ar fi mai bine să las vorbele să se adâncească în singurătatea lor. Să amuțească așa cum pădurea asta tace, ca niciodată. Aș abandona mașina, și m-aș pierde în liniștea acestei păduri, până ce aș da de noi. Aș îmbrățișa fiecare copac până ce ar sângera de iubire, de durere, și ar striga cu șoaptele tale.
Pădurea asta pe care bine o cunoști pare fără de sfârșit. Astăzi am mers din nou pe drumul care m-a determinat să-ți scriu prima dată și, de n-ar fi trebuit să ajung la o anumită oră, într-un loc anume, aș fi întârziat nu doar cu privirea, nu doar cu gândul. Aș fi rămas acolo și te-aș fi așteptat, ca și când la vânătoare de iluzii ai fi plecat, iar eu, penelopă răbdătoare, aș fi țesut speranțe, credințe, până când te-ai fi arătat.
Știu, mă amăgesc, dar amăgirea nu e și ea parte din viață? Ce-ar fi existența fără un pic de amăgire? Fără un dram de nebunie? Probabil ar fi ca o mâncare fadă. O lâncezeală a ființei.
Dragul meu, cereai într-o poezie să-ți mai fie lăsate câteva apusuri, chiar dacă tu nu erai un mare admirator al lor, așa ca mine. Mai degrabă pe tine te captiva răsăritul, pe care eu nu-l prea nimeream. Apusul însă ne găsea mai mereu în Livadă. Îl priveam împreună, îl povesteam, și ne minunam de fascinantul tablou al cerului. Când se întâmpla să nu fii prezent, îți aduceam asfințitul în fotografii. Chiar dacă ele nu povesteau întru totul frumusețea retragerii soarelui în noapte, țineam să nu ratezi momentul.
Să știi că n-am renunțat la acest obicei. Și acum privesc apusul, de lângă tine. Ți-l traduc așa cum îl văd eu de aici, căci nu știu cum se vede acolo, la tine. Ba, mă trezesc făcând și fotografii.
Pe pământ e când nor, când soare, când ploaie, când vânt. Ba e tristețe, ba bucurie. Ca întotdeauna, de altfel!
La cartea ta sporesc. S-ar putea și mai bine, dar nu-mi îndură sufletul. Parcurgerea scrisului tău, mai ales a celui pe care-l adun acum, înseamnă un adaos de suferință la cea deja existentă. Retrăiesc din nou acele momente. Îmi amintesc ce simțeai atunci, ce simțeam și eu. Scrisul tău din ultima vreme nu e doar literatură. El poartă toată durerea, luciditatea morții, acceptarea ei, pregătirea despărțirii de noi. Adună multe trăiri, pe care mi-e cumplit de greu să le parcurg. Nu pot să le tratez ca pe simple scrieri, fără să mă gândesc la ce ai simțit în acele momente. Din ce suspine sufletești s-au născut versurile acestea.
Iartă-mă, dragul meu, că n-am putut să-ți iau mai mult din povara ce ți-a fost dată. M-am străduit, dar nu mi-a fost cu putință. Se pare că greul cel mai greu ne e dat să-l trăim singuri, chiar dacă suntem înconjurați de iubire. Uneori, iubirea nu e de ajuns!
Mă opresc, nu vreau să te tulbur. Eu și Luciana încercăm să fim bine. Ne mai aprindem uneori, precum știi! Dacă la ea e scuzabil, prin vârstă, prin plecarea ta, la mine, ca părinte, nu prea se îngăduie. Îmi lipsește înțelepciunea, poate. Încerc să mă dezic de zodia din care fac parte, dar Berbecului îi e de-ajuns o scânteie. Ar trebui să învăț de la Burebista, berbecul minifermei noastre care e pașnic. Bine, nici nu prea a fost provocat, ce-i drept! Fii liniștit însă, se întâmplă rar astfel de „accidente”. Mă străduiesc să le răresc cât se poate, până la dispariție. Ne lipsești, și dorul e tare greu de îndurat. Fiecare dintre noi încearcă să ascundă dorul de tine, de ochii celeilalte. Să ne mințim, adică. Dar nu prea reușim.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
