Giorgiana Radu-Avramescu
Întâmplător ne naștem, întâmplător murim? Întâmplător, pe unii, pământul prea mult îi rabdă, în timp ce pe alţii prea devreme și-i revendică?
Nu, nimic nu pare neorânduit, și totuși de neînţeles sunt niște nedreptăţi, pe care le putem considera erori ale destinului. Sunt oameni care „fac umbră” pământului degeaba, și viaţă lungă au, în timp ce alţii care mult mai au de trudit, seceraţi sunt fără milă.
În copilăria mea, peste drum de casa bunicii materne, locuia Nicușoara (locuiește și astăzi!), care avea vârsta mea de acum, ori puţin peste. În sat i se spunea „nebuna”, pentru faptul că uneori avea momente când, singură fiind, se certa cu diverse persoane, probabil imaginare. Scandalul nu se încheia repede, iar dacă te găseai prin faţa porţii ei, riscai să fii nimerit de pietre sau ce avea ea la îndemână. Furia îi era accentuată deseori de copii care o provocau, tratând cu amuzament stările ei.
Nicușoara, o femeie minionă, subţire ca un pai, avea câţiva copii, din mai multe relaţii eșuate, despre care lumea din sat știa că-i lăsase la casele de copii. Fiica cea mare, de 14 ani, găsise soluţia salvatoare, fugind cu un bărbat mai copt decât ea.
Nicușoara venea la rându-i dintr-o familie greu încercată. Tatăl îi murise de cancer. Mama, „Ţaţa Anica”, era știută prin patima pentru alcool. Fratele Costel, cu care a și locuit până ce el a murit, nutrea aceeași pasiune ca și mama lor. Apoi mai avea o soră, nu departe de casa ei, cu aproape identică traiectorie a destinului.
Fără un loc de muncă, și fără dorinţa de a-și câștiga existenţa din ceva, Nicușoara trăia atunci, la fel ca și astăzi, din mila unor vecini, sprijinul primăriei și al fratelui mai mare, singurul cu un alt parcurs decât al familiei, care locuiește la Ploiești, și o vizitează din când în când. Toate iernile le traversează fără foc. Corpul ei cunoaște doar căldura soarelui, atunci când e. Chiar și primăvara, ea uită să mai renunţe la căciuli, pe care le poartă suprapuse, ca un turn.
În drumurile mele cotidiene, care trec musai prin comuna Apostolache, locul în care m-am născut, și unde de ani buni sunt doar trecător, o văd mai mereu pe Nicușoara. Aceeași. Înfofolită, cu privirea pierdută și mișcându-și buzele, semn că vorbește. Cu cine? Doar ea știe.
M-am întrebat de multe ori cum a supravieţuit și cum supravieţuiește în continuare, în ciuda traiului auster? Fără hrană echilibrată, fără medicamente, fără foc iarna, fără căldura unor suflete dragi alături! Ce viaţă e asta? Pe cine ajută existenţa ei? Pe ea în niciun caz!
La fel ca ea este Nicu. Un bărbat înalt, cu păr negru și barbă la fel, care îl poate interpreta foarte bine, într-un film, pe Iisus. Atât de bine seamănă cu personajul din binecunoscutul film ”IIsus din Nazareth”.
Pământeanul Nicu duce zilnic în spate un sac, în care adună mila oamenilor, de la un capăt la altul al comunei Apostolache, apoi și prin satele vecine. Spre deosebire de Nicușoara, el nu e agresiv. Ba chiar e tăcut ca o piatră. Cuvintele ies greu din gura lui, dar nu pentru că nu ar putea să vorbească. Poate că povara vieţii lui e atât de grea, încât vorbele ar durea mult prea tare dacă s-ar lăsa rostite.
El nu e de-al locului, dar trăiește la o familie din satul Buzota, aparţinător comunei Apostolache, cu care împarte din avutul pe care-l cerșește.
Zi de zi, de mulţi ani, Nicu ia la pas aceleași cărări. Pașii lui, azi, astupă umbra pașilor lui de ieri, și lasă semne pentru ziua de mâine. Viaţa lui Nicu e un mers continuu în cerc, din care, în ciuda asperităţilor existenţei, se încăpăţânează să nu iasă.
Nicușoara și Nicu sunt doi învingători ai unei vieţi care din afară pare inutilă. Pentru ei poate fi însă firească. Și totuși, nu.
