Florin Tănăsescu
Credeam că intru în rândul lumii dacă mă aliniez unor „standarde şi valori contemporane”. Şi-am ales.
De fapt, ea m-a ales pe mine: ura.
M-am uitat în oglindă. Aveam ochii ieşiţi din orbite. Puteam să zic: „Sunt bolnav de tot, prieteni!”. N-am făcut-o!
Lângă mine era doar un câine. Îmi plângea de milă.
Venise primăvara. Oamenii se bucurau. Unii ziceau că se dezgheaţă sufletele, că înfloreşte… Chestii patetice! Am gândit: „Fiinţele astea vor fi victimele mele, dacă am noroc”.
Şi-am avut!
La comisia de recrutare pentru turbare era zarvă mare. Am strigat: ” Ca să pari om întreg, urăşte tot! Şi lasă în urmă toată mizeria pe care o poate lăsa cineva!”.
Şi p-acolo era un câine cu ochii umezi. Dar nu mă interesa.
Miraţi de zelul meu, membrii comisiei au ordonat: „Domnul are prioritate. Veniţí lângă noi!”.
Eram flatat. Intuisem bine: nu puteam ajunge la aşa-zisele valori umane decât făcând rău.
Am fost lăudat că mă număr printre puţinii care au turbat „la propriu şi la figurat”. M-am simţit măgulit. Mă număram printre aleşi.
Mi s-a garantat că voi trăi o mie de ani, deci am tot timpul din lume să turbez şi mai rău. Şi m-am bucurat. O vreme!
Vreme în care un câine – acelaşi sau altul, nu ştiu şi nu mă interesa – lăcrima.
Deviza noastră, a celor aleşi să facem rău era: „În fiecare zi să-ţi baţi joc/ De păsări, de iubire, de mare, de tot ce mişcă!” .
Mă aliniasem standardelor şi valorilor contemporane, cum s-ar zice. Până-ntr-o zi, când am simţit că nu este ceva în regulă cu mine.
M-am uitat în oglindă. Nu m-am recunoscut.
Primăvara era primăvară. Urma să vină vara. Undeva, o javră urla a pustiu. I-am tras un şut în bot.
Acum zac. Sunt plin de sânge. Şi nu mă simt bine deloc. Îmi strig foştii prieteni. Nici urmă de ei.
Trebuia să fiu în rândul lumii-lume, nu a lumii turbate. Aflu cu stupoare că nu voi trăi o mie de ani.
În urma mea, nimic bun. Înainte? Cinci cuvinte: E prea târziu pentru regrete!
