Nicoleta Dumitrescu
Când mai toate țările lumii se confruntă cu valul cinci al pandemiei, considerat valul cu tulpina cea mai contagioasă, așa cum s-a întâmplat și în România, cine ar fi putut lua în calcul că poate să vină peste omenire ceva mai grav decât invazia nevăzută a noilor coronaviruși? Pentru una dintre țările care împart granița și cu România, Ucraina, realitatea a demonstrat însă că se poate ceva mult mai grav decât pandemia: războiul! Iar invazia tancurilor și a militarilor ruși, în forță, prezența elicopterelor și a avioanelor militare, a exploziilor, focul încrucișat al gloanțelor adevărate fac ca, de câteva zile, covizii să pară insignifianți, ca importanță, în contextul în care ucrainenii, în mod special femeile și copiii, sunt nevoiți să fugă, la propriu, din calea războiului adevărat.
De altfel, deja, războiul forțat din Ucraina – declanșat de un lider ale cărui planuri nu sunt înțelese nici de către locuitorii țării pe care acesta o conduce – a devenit principala știre ce înconjoară mapamondul, deși, în continuare, și despre pandemie se poate vorbi încă la timpul prezent. Realitatea a demonstrat însă că setea de putere poate face ca liniștea să fie spartă de sunetul prelung al sirenelor care anunță un nou atac armat, iar ritmul cotidian să fie înlocuit de mobilizarea, pentru bărbați, în apărarea țării, într-un război real. Un război însă care a făcut ca mamele să-și ia copiii în brațe și să fugă din țara în care, până în urmă cu câteva zile, credeau că nu va mai fi mult și se va trece peste pandemie. Au fugit, de frica gloanțelor adevărate, doar cu un bagaj- două, în care au pus ce au apucat, tot în fugă, cât să poată să-l ducă, inclusiv pe jos, cu toate că mult mai grele, chiar și decât pietrele de moară, atârnă frica, disperarea, deznădejdea, teama, necunoscutul, cărate, în lacrimi, în bagajele nevăzute ale sufletului. Așa se face că, în ultimele zile, au trecut granița, inclusiv în România, câteva zeci de mii de refugiați, gândul lor fiind la soții, tații și frații lor rămași să lupte, la casele părăsite, la viața lăsată în urmă.
Imagini pe care, în secol 21, nimeni nu creadea că le putea vedea cu adevărat, aproape de granița țării în care trăiește, așa cum se întâmplă și în cazul românilor. De aici și imensa solidaritate cu poporul ucrainean, sprijinul acordat venind din partea a tot mai multor persoane. Dar, nici nu avea cum să fie altfel, atât timp cât unele dintre mamele venite pe jos din orașele bombardate ale Ucrainei vorbeau românește ori aveau rude în România. Durerea dă naștere solidarității, iar acest sentiment s-a demonstrat, încă o dată, că nu poate avea granițe.
Pe de altă parte, deja, statele europene – și nu numai – au reacționat și încă mai reacționează în cazul acestui război, cu sancțiuni împotriva Rusiei și deopotrivă cu sprijin acordat Ucrainei, fiecare zi, fiecare oră ale acestui conflict fiind monitorizate de la depărtare. Și asta deoarece un rău și mai mare poate fi posibil oricând, conștientizându-se faptul că, așa cum de altfel s-au pronunțat și unii dintre oficiali, dacă ar cădea Ucraina atunci acest lucru ar provoca un efect de domino și ar duce la un conflict și mai mare, situație pe care, firesc, nu și-o dorește nimeni.
Asta în timp ce granițele Ucrainei sunt trecute de convoaie de refugiați ce cară în bagajele nevăzute ale sufletului teama, frica, deznădejdea, părăsind țara care a fost aruncată într-un conflict căruia nici măcar unii dintre militarii trimiși să cotropească Ucraina nu-i înțeleg motivul adevărat.
