George Marin
Chiar dacă nu toată presa a descris partida de rugby dintre România și Rusia, arătând, astfel, că acest sport este văduvit în România, nu mai relatăm în amănunt cursul partidei (disponibilă pe site-ul Federației Române de Rugby), ci doar vom prezenta câteva mici considerații asupra partidei.
Meciul a fost vivace, spectaculos în destule momente, chiar dacă au fost și destule greșeli tehnice, ambele echipe căutând jocul la mână, seriile lungi de momente de fixare fiind destul de rare. Unul dintre aceste momente mai puțin prezente în joc a fost concretizat de „stejari” printr-un eseu obținut într-un moment în care rușii îngustaseră ecartul de recuperat la doar două puncte. Nu au lipsit nici momentele de balans, fiecare echipă ratând câte o penalitate (rușii au lovit stâlpul vertical superior) la scorul de 7-7, care, transformată de o parte sau de alta, ar fi putut fi un imbold pentru echipa beneficiară.
Echipa „stejarilor” a început partida ezitant și moale, molul rulantal ruşilor obținând un eseu de penalitate după numai trei minute. Din fericire, balanța s-a echilibrat rapid și s-a înclinat în favoarea românilor tot mulțumită unor moluri survenite după tușe pe repunerea noastră și duse până în terenul de țintă advers, primul dintre aceste două eseuri fiind realizat în inferioritate numerică. Tot la plusuri se înscrie, firesc, și momentul de revenire deja prezentat în paragraful anterior, ca și revenirea din mitanul secund, ambele relevând spiritul de luptă al tricolorilor. Mergând un pic mai în amănunt, chiar și un necunoscător ar fi putut remarca, în câteva rânduri, anumite combinații ale tricolorilor care au pus în dificultate defensiva rusă, semn al inventivității colectivului tehnic condus de englezul Andrew Robinson. Nu uităm forța grămezii, care a avut fructuoase momente de dominare, deja amintite, dar și momentele de slăbiciune care au permis rușilor obținerea de puncte importante. Nu uităm ziua bună de șut a lui Tudor Boldor, cu excepția penalității de la 38 de metri ratate, moment care ne-a făcut să ne amintim de regretatul Ion Constantin, cel care trimitea balonul printre bare și de la 50 de metri. Nu uităm grămada, nici tușa, care nu au pierdut niciun balon pe repunerea proprie, dar nici nu au câștigat vreunul pe repunerea adversă.
În categoria celor mai puțin bune nu putem trece cu vederea extrem de slaba prestație din prima jumătate a mitanului secund. Nu mai puțin de patru greșeli comise de „stejari” în propriul teren și una în terenul advers, în timpul unui atac foarte promițător, i-au adus pe ruși în situația de a se apropia amenințător pe tabela de scor. Am scăpat ieftin, pentru că nici rușii nu au fost în stare să speculeze dincolo de cele 13 puncte marcate și prin „generozitatea” noastră. Zvâcnirea de final a tricolorilor și ratarea transformării unui eseu de către ruși a mai calmat tensiunea din tribuna românească, consfințind, totuși, victoria într-un meci care ne-a arătat că mult așteptata calificare la Cupa Mondială nu va fi prea ușor de obținut, la pândă, în afara Georgiei, așteptând Spania (43-0 cu Țările de Jos) și chiar adversara noastră de sâmbăta viitoare, Portugalia, care a „spart” toate pronosticurile: 25-25 cu Georgia, la Tbilisi!!!
Trebuie amintit că meciul contra rușilor a avut pusă în joc Cupa Kiseleff, o cupă frumoasă, înaltă, impunătoare, cu o parte superioară care chiar a dovedit că efectiv poate cuprinde o minge de rugby, la o degajare din terenul nostru balonul aterizând fix acolo. Cupa Kiseleff a rămas la București, cel puțin până la următorul meci cu Rusia, cu speranța că nu va avea soarta tezaurului.
O vorbă despre stadionul „Arcul de triumf”: mic, cochet, potrivit pentru rugby, cu tribune apropiate de teren, dar cu o scăpare în ceea ce privește dotările. La masa presei lipsesc prizele pentru curent. Probabil că proiectarea a fost făcută la vremea când presa venea la meci cu carnețele… O fi! Dar eu nu am uitat o imagine ușor suprarealistă rămasă pe retină la mai bine de-un sfert de oră de la încheierea unui România – Franța, pe vechiul „23August”, devenit deja, în acel moment, Arena Națională din complexul Sportiv ”Lia Manoliu”. Lucrătorii stadionului strângeau scaunele din golita deja zonă VIP, în timp ce în mijloc rămăsese un singur scaun ocupat de un domn care ținea un laptop pe genunchi: corespondentul „L’équipe”. El avea un cablu luuung, tras de cine știe unde, tot așa cum au avut și comentatorii și cameramanii TVR, cablu lung care venea din singura priză de la marginea tribunei. Da, dar atunci era 1995, iar acum este 2022!
Încă un minus: au lipsit necesarele foi cu echipele. La urma urmei, rugby este un joc de echipă, nu de individualități. Vrem componența echipelor? Lasă că o aflați din … presă! Asta dacă admiteți amara glumă.
