Giorgiana Radu-Avramescu
Ce se întâmplă cu noi? Ce înțelegem din ceea ce ni se întâmplă? Uneori, nimic. Sau câte ceva peste care survolăm cu indiferență. Adesea ne luminăm când e poate prea târziu pentru a ne mai folosi ce-am înțeles.
Privind imaginile tulburătoare din Ucraina, privind copiii care împreună cu mamele lor caută supraviețuirea la noi, nu pot să nu mă întreb ce înțeleg ei, copiii, din ceea ce trăiesc acum? Cum se va așterne în sufletul lor această tragică etapă a istoriei secolului XXI, în care ei sunt victime fără vină?
Dialogurile diplomatice purtate ore în șir, analizate și mediatizate intens de televiziuni și publicații, n-au folosit la nimic. De fapt, ceva au făcut. Au liniștit prin neadevărul că nu se va ajunge la război. Iată că și azi, în 2022, suntem la fel de în urmă. Mintea ucigașului e la fel de întunecată ca în celelalte vremuri. Când își dorește ceva, calea diplomației îi este străină, mai la îndemână fiindu-i pășirea peste cadavre. Cadavre ale unor oameni nevinovați. Ei sunt cei sacrificați de cele mai multe ori în astfel de situații.
În războiul declanșat în Ucraina, victime sunt și cei care au rămas, care au fost nevoiți să rămână, prin legea marțială, și cei care au reușit să plece. Aceia care își găsesc siguranța în altă țară doar supraviețuiesc, nu trăiesc. Ei trăiau acolo unde-și aveau tații, familiile, prietenii, casa, amintirile, bucuriile. Aici au doar siguranță. „Mi-am lăsat viața acolo. Treizeci de ani de viață”, spune plângând un bărbat. Da, viața lor e acolo. Era. La noi, sau în alte părți găsesc adăpost, empatie, sprijin umanitar. Dar nu vor avea niciodată viețile lor de până acum. Într-o zi, un singur om le-a luat totul. Dar nu om poate fi numit acela ce-și arată supremația și vrea să dobândească ceva prin vărsare de sânge.
Ceea ce vedem zilele acestea la granițe- solidaritatea concetățenilor noștri- nu e doar rezultatul generozității care ne definește ca popor, ci mai degrabă o identificare cu ei. Dacă, punându-ne doar pentru o clipă în locul lor, sentimentul este copleșitor, cum trebuie să fie pentru ei?
Un fost premier al României spunea la o televiziune, referindu-se la situația din Ucraina, că ar trebui să învățăm, dacă suntem în stare, din lecțiile ce ni se predau în aceste zile. Și cei care ar trebui să învețe sunt ei, cei ce decid destinul unei țări, și implicit al trăitorilor ei.
Cred că una dintre cele mai puternice lecții în acest moment o oferă multor bărbați de stat, președintele Ucrainei, Vladimir Zelenskiy. „Actorașul” de stand up comedy, cum îl ironizau unii, minimalizând profesia lui de comediant, scenarist și producător de film, dă dovadă de curaj, demnitate și sacrificiu în lupta pentru apărarea țării sale și a poporului său. La el ar trebui să privească atent bărbații politici ai țării noastre. Este întâia lecție. Apoi, celelalte se deprind de la sine. Noi, ceilalți, dincolo de lecția umanității pe care se vede că o deținem, privim cu îngrijorare drama trăită de vecinii noștri și nu putem să nu ne gândim, cu un așa precedent, că într-un viitor nu foarte îndepărtat am fi parte a unui astfel de război. Iar copiii noștri- poza copiilor ucraineni, obosiți, triști, plângând la despărțirea de tații lor care rămân în țară să apere viața pe care au clădit-o împreună. Pentru ca ei, cei mici, să se întoarcă. Și să continue. Împreună, poate!
