Giorgiana Radu-Avramescu
Nu avem întotdeauna nevoie de cuvinte pentru a vorbi. Pentru a ne declara iubirea, pentru a mărturisi simpatia ori antipatia, pentru a minți, pentru a ne expune suferința. Cuvintele ochilor trădează. Ele vorbesc înaintea celor plecate din gând. Ochii noștri devoalează tot, chiar de nu ne dorim. Povestesc în amănunt binele și răul.
Ochii aceștia albaștri, care dau să plângă, mi se confesează fără voie. Înșiră o listă lungă de neîmpliniri, deznădejdi, frustrări, regrete, neputințe. Sunt ochii Florinei, despre care am mai scris de curând. Ochii ei pe care-i știam altcum în urmă cu 18 ani, și pe care am dorit să-i revăd de aproape cu un scop, îmi spun mai multe decât și-ar dori ea să se afle. Probabil nici ai mei nu-i arată mari sclipiri sufletești, după cum mă privește. „Ești la fel, nu te-ai schimbat deloc”, îmi zice, dar și ea, și eu, știm că nu-i adevărat. Trecerea prin timp lasă urme, ceea ce e firesc, însă dincolo de aceste modificări naturale, mai importante sunt cele ce ne schimbă în esență.
Florina mimează mulțumirea vieții pe care o duce. Își căinează soțul care tocmai s-a întors de la muncă. „A lucrat de noapte, săracul!”. Săracul despre care știu că-i leneș și agresiv. O zi muncește, și pe altele șapte le doarme, în timp ce ea îngrijește de cei patru copii, plus animale și casa. Cel mai mic dintre copii are doi ani, iar cel mare, nouă. E mulțumită că au rezultate bune la școală și grădiniță. Îi urmărește cu privirea în timp ce ei se hârjonesc prin curte, strigând din când în când la cel mare. E greu cu ei, oftează. Sunt neastâmpărați. Sunt copii, au tot dreptul să fie, îi spun eu, amintindu-i că, nu demult, și noi am fost ca ei.
Îi privește lung și tace. Dar tăcerea ei strigă. Vezi, ei merită tot efortul ?!Nefericirea asta în care mă zbat are un sens. Ce dacă destinul meu putea fi altul? Năzdrăvanii ăștia m-au smuls de multe ori din prăpastia în care mi-am dorit să lunec. M-am pierdut pentru ei, și tot prin ei m-am salvat. E târziu! Mult prea târziu pentru regrete, pentru a mai putea schimba ceva. Ziua aceea în care am ales a fost cea mai fericită zi din viața mea. Așa credeam atunci. Astăzi, rămâne la fel. Ea a rămas tot acolo, în timpul acela. Eu doar sunt aici. Alta. Împreună cu ei. Și cu el. Degeaba ochii mei privesc departe. Orizontul lor s-a îngustat. Definitiv!
Așa vorbeau ochii Florinei, care altădată iscodeau, scânteiau, desenau fericirea fără granițe. Apoi au privit în jos, și am înțeles că vor să nu mai spună nimic, că dialogul nostru s-a încheiat, chiar de mi-aș fi dorit să-i mai ascult, să-i înțeleg, să-i ajut cumva.
