Octavian Onea
Înainte de a părăsi funcțiile administrative de la Liceul devenit ”I.L. Caragiale” între timp, directorul de studii va mai face un gest aproape singular în epocă: va mai salva, încă o dată, cărțile Bibliotecii. Îmi povestea, admirativ, Virgil Hornaru – un bibliograf cu chip iezuit, pe care l-am întâlnit în depozitele Rezervei Naționale de Carte din București, spre sfârșitul deceniului opt – cum, după ce ridicase biblioteca lui G.T. Kirileanu de la Piatra Neamț, s-a oprit, cu trei Molotovuri, să ia și Biblioteca Liceului Petru și Pavel. Dar la Ploiești Hornaru s-a lovit de rezistența lui Simache, dezlănțuit ca Jupiter tonans: ”Plecați de-aici că pun parul pe voi! Eu am scos-o cu mânușițele mele din bombardamentele imperialiștilor americani și englezi și voi vreți să mi-o puneți pe foc? Plecați de-aici!” Și, ca să fie mai convingător, l-a scos pe nepoftit în stradă, vociferând și zbuciumând mâinile spre cer, a trecut peste drum, a smuls o țambră din gardul vecinilor și s-a așezat donquichottește în fața coloanei staliniste, strângând smetia la piept și strigând: ”Plecați de-aici!”
Devenit director al Muzeului Regional de Istorie, Profesorul Simache a întocmit, în noiembrie 1953, un memoriu vizând potențialul muzeistic al regiunii Ploiești. Programul cuprindea casele lui Iorga (Văleni), Hasdeu și Grigorescu (Câmpina), Hagi Prodan și Dobrescu (Ploiești), Conacul Bellu de la Urlați etc. De remarcat că el ignora complet directivele ideologice oficiale, repunând în circuitul cultural și științific nume damnate atunci, cum erau cele ale lui Hasdeu sau Iorga, dincolo de conjunctura ostilă a timpului.
A început o perioadă de ctitorire de muzee, așa cum visaseră Iorga și Munteanu – Râmnic, prin Legea bibliotecilor și muzeelor din aprilie 1932. Numai enumerarea lor ar umple încă două pagini. Am făcut-o pe larg în cartea Muzeele prahovene sub directoratul Profesorului Simache, scrisă demult, de demult, împreună cu Dumnealui. Încercarea mea de a o edita pe bani publici, inclusiv anul acesta, s-a soldat cu un optimism lamentabil. Trag și aici de țignal, aflându-ne, iată!, într-un an jubiliar Simache.
Ce imaginație a avut omul acesta! Terminasem Facultatea, în 1967, când, în a doua parte a anului, s-a zvonit că se va reveni iar la județe. ”Dacă știam, zicea, Târgșorul ar fi fost ce este azi Curtea Domnească de la Târgoviște!” Și s-a apucat îndată de treabă. Chiar eu am supravegheat, până la Crăciun, subzidirea Bisericii lui Vladislav al II-lea, unde este acum Mănăstirea Turnu. Iar în primăvara lui 1968 a prins contur Muzeul în aer liber de la Târgșor, în care se cuprindeau și ruinele medievale și vestigiile termelor Castrului roman.
Dar ce patrimoniu a achiziționat ! Ceasuri regale ori împărătești, cu totul și cu totul de aur (de le-au sărit capacele în mileniul acesta), tezaure și medalii, hrisoave și manuscrise, dantelării și carte veche etc., etc. De l-a făcut – mi-a povestit Directorul Muzeului ”Vasile Pârvan” din Bârlad, unde mă trimisese să văd dacă portretul cronicarului Manolache Drăghici (adus pe urmă la Văleni) este autentic sau nu – l-a făcut, atunci când, înființându-se Muzeul Național de Istorie din București, au fost chemați directorii de muzee din țară și șefii de la Cultură, în Sala de marmură a Casei Scânteii, să țină un discurs fulminant: ”Dacă mie îmi luați toate piesele, eu nu mai am la ce să fiu director, și atunci poftiți, luați cheile!”, și a scos din buzunare legăturile mari de chei și le-a trântit pe masă, în fața lui Popescu-Dumnezeu, în aplauzele de neoprit ale celor care, până atunci, acceptaseră indicațiile acestuia.
S-a stins din viață în noaptea de 16 ianuarie 1972, la orele 22, pe un pat din Spitalul Schuller de la Ploiești. Și a fost înhumat, pe 20 ianuarie, în sat la el, în curtea Bisericii.
La Cosminele, unde se născuse la 4 noiembrie 1905.
