Giorgiana Radu–Avramescu
Dragul meu, am tăcut un timp. Au fost câteva momente în care am crezut că voi tăcea definitiv. Mă gândeam doar la ziua de azi. Trebuia să fiu, măcar până sâmbătă. M-am rugat. Nefiind tu, a trebuit să învăț să mă încurajez singură.
Au trecut cele 40 de zile. Repede, spun unii. Pentru mine, timpul nu mai știu cum se măsoară. Ce faci? Pe unde te poartă veșnicia acum? Mi-aș dori să fii bine. Aici, am făcut tot ce ține de mine pentru confortul tău ceresc. Sper să fi fost cu folos. De altfel e tot ce mai pot face pentru tine. Și mă străduiesc să fac bine. Respect întocmai fiecare rânduială, sub atenta supraveghere a preotului Moșneanu. Astăzi, la parastasul de șase săptămâni, s-a rugat pentru odihna ta veșnică la mormânt. Mi-a spus din nou, ca și ție de atâtea ori, cât de specială e casa noastră, cu cât har și câtă muncă ai clădit locul acesta.
Am invitat câțiva oameni din Sângeru, dintre aceia cu care ai colaborat în anii aceștia, ținând cont și de regulile impuse de pandemie. Recunosc că mi-a fost greu, dar nu din pricina efortului fizic sau financiar, ci din obișnuința că la noi mesele organizate aveau o altă semnificație. În general erau pentru tine. De data aceasta a fost fără tine. Însă am făcut totul cu mult suflet și dorința ca înaintea lui Dumnezeu să nu fie opreliști. Să fie primit, cum se spune în termeni bisericești.
Știi că biserica are rigorile ei, iar noi nefiind căsătoriți în fața lui Dumnezeu, l-am rugat pe preot să-mi facă o rugăciune de dezlegare pentru ca eu să mă pot ocupa îndeaproape de tot, fără îndoiala că ar fi în zadar. Deși eu cred că noi am fost mai căsătoriți decât mulți alții pe care-i leagă niște hârtii doar, hârtii de care depind multe însă.
Cum ești, dragul meu? Cum curg clipele la tine? Ce mai scrii? Ce fericite îți ascultă șoaptele? Pe cine dezmierzi în nesfârșitele nopți stelare? Sunt convinsă că astâmpăr n-ai. Găsești tu cui să-i dăruiești preaplinul candorii tale.
Apropo, știi că zilele acestea, una dintre femeile care te-au iubit m-a căutat telefonic. Stai liniștit, nu ne-am păruit. A fost o discuție așezată, chiar caldă. Nu știu dacă în urmă cu vreo 16 ani ar fi fost așa, dar ce importanță mai are acum. ”Ești un înger. Ești frumoasă. Lucian a fost norocos că te-a avut”. Așa mi-a spus, printre altele. Firește că am contrazis-o. La statutul de înger nu acced. E greu pe pământ. Viața, oamenii te împing uneori să fii, măcar puțin, și demon. Apoi, frumoasă n-am fost niciodată, iar acum începe deja să fie târziu. Cât despre noroc, s-ar putea să aibă dreptate. Dar norocul a fost de partea amândurora. Ce noroc că ai fost, ce noroc că m-am întâmplat eu în viața ta, când multe femei se înfruptau din neastâmpărul tău. Doar că obosiseși și tu să te împarți, să te prefaci, așa că ai ales ceea ce nu experimentasei aproape niciodată. Fidelitatea.
Ce bine că nu te-am cunoscut înainte. De regulă sunt un om darnic, îmi place să împart din tot ce am. Mai puțin dragostea. Pe aceea o vreau doar pentru mine. N-aș fi suportat ca sărutul meu să fie șters, să fie anulat de buzele altei femei. N-aș fi îngăduit ca pieptul tău să cunoască altă mângâiere în afara palmelor mele. Singur ai ales să-mi aparții doar mie. Și bine mi-a fost. Dar, așa cum ți-am mărturisit, am suferit puțin pentru femeile care te iubeau atunci, însă sunt convinsă că au înțeles mai târziu. Doamna cu care am vorbit, cu certitudine a înțeles. Mi-a mărturisit asta.
Trec de la una la alta, dar așa e când vorbim rar. De fapt așa erau și înainte discuțiile noastre. Nu le rânduiam pe puncte, ca în ședințele de guvern, unde oricum se vorbește degeaba.
Tot azi, sâmbătă, ne-a vizitat în fugă domnul Dumitru Vișoiu, Mitică, așa cum îl alintai tu, care a promis că nu va renunța la acest obicei pe care l-a cultivat cu mult timp în urmă. A venit de la Cluj pentru a-și sărbători la București băiatul devenit major, apoi, ajuns la părinți, la Sângeru, s-a oprit pentru câteva minute și la noi. I-a adus Lucianei ceva din Ardeal. Ceva ce știa că sigur o să-i placă. Și i-a plăcut!
Dragul meu, pentru prima dată de când ai plecat, Luciana te-a visat. Știi când? În ziua în care s-au împlinit 40 de zile. Nu-ți alegi deloc întâmplător momentele. Te-a visat așa cum te-am rugat într-una din scrisori. Ai vorbit cu ea. Îi spuneai că va fi bine. Nu știa exact ce, dar își amintea că îi transmiteai liniște. M-am bucurat că mi-ai ascultat rugămintea.
Nu știu unde vei fi de acum încolo. Cât de aproape sau cât de departe. Știu doar că nicio distanță universală nu ne va îndepărta. În curând am să-ți dau vești și despre Biserica din Livadă. Iar tu, oricât de ocupat ai fi cu îndeletnicirile cerești, mai dă câte un semn. Am să fiu atentă. Voi îmbrățișa ploaia, voi răspunde cu zâmbet norilor încruntați, voi săruta iarba dacă te știu acolo.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
