Sfântul Antonie cel Mare a trăit în secolul al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. Este socotit a fi întemeietorul vieţii monahale şi este probabil cel mai reprezentativ ascet pentru duhul vieţii călugăreşti. Născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, acest mare luminător al credinţei a fost fiul unor ţărani creştini înstăriţi. În acest mediu a deprins calea credinţei. Pe când Antonie avea 20 de ani, după moartea părinţilor săi, întrebându-se despre drumul său în viaţă, fericitul a auzit în biserică răsunând cuvintele lui Hristos: “Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Antonie, punând aceste cuvinte în inima sa, şi-a împărţit averea la săraci, şi-a încredinţat sora unei comunităţi de fecioare şi s-a retras în singurătate.
După ce s-a nevoit o perioadă într-o colibă de lângă satul natal, sub povăţuirea unui ascet mai bătrân, Antonie s-a mutat într-un mormânt idolesc; apoi, pe când avea 35 de ani, Sfântul Antonie s-a mutat într-un loc numit Pispir, la marginea deşertului. Aici a locuit sfântul timp de 20 de ani, până când ucenicii săi l-au silit să părăsească acest loc, Antonie fiind aproape mort din cauza atacurilor diavoleşti. Astfel Antonie devine deja părintele duhovnicesc al multor călugări din diversele comunităţi monastice din pustia egipteană, cele mai vestite fiind cele din Nitria şi Sketis.
După ce în anul 310 face o călătorie la Alexandria pentru îmbărbătarea creştinilor prigoniţi din cauza persecuţiei lui Maximin, Antonie se stabileşte în 312 în adâncul deşertului, pe muntele Kolzim. Aici a rămas sfântul până la sfârşitul vieţii, împreună cu doi ucenici, nemaipărăsindu-şi locul decât pentru a-şi vizita discipolii şi pentru a doua sa călătorie la Alexandria, în sprijinul Sfântului Atanasie cel Mare, persecutat de arianişti.Sfântul Antonie a trecut la cele veşnice în anul 356 d. Hr. în deşertul de pe malul drept al Nilului.
