Giorgiana Radu-Avramescu
Un rău nu vine niciodată singur, se zice. Și se și adeverește în foarte multe cazuri. Ca și acum. Dacă ne imaginam că, mai rău decât pandemia, altceva nu mai poate fi, iată că suntem contraziși de realitate. Cu toate că nu s-ar cădea să comparăm situaţiile. Ce se petrece acum în ţară, și în afara ei, întregește ceea ce ni se părea a fi răul suprem.
Începe sau nu, războiul? Vom fi parte din el? Facturile la electricitate și gaze își vor găsi într-un final „dreptatea” înspre binele consumatorului? Cum vom ieși, sau câţi vom ieși cu bine din valul 5 al pandemiei de coronavirus? Acestea, dar și multe alte întrebări care neliniștesc își au răspunsul, însă cei care ar trebui să le lămurească fie tac, fie vorbesc în „dodii și în vrăbii”, spre și mai apăsata tălmăcire a cetăţeanului care așteaptă lămuriri.
Lăsând prezentul, cu neliniștile lui, spre analiza celor mai pricepuţi, mă întorc puţin în timpul lui Emil Cioran. Așa cum am mai spus, iubesc scrisul lui, și tocmai de aceea dezamăgirea (poate e mult spus!) a fost pe măsură, dând peste câteva pasaje din volumul „Caiete 1957 -1972”, un fel de jurnal al gândurilor sale. Deși știu foarte bine că un scriitor trebuie „judecat” prin creaţia sa, și nu după caracterul său, nu am reușit să aplic această regulă.
Iată ce gândea Cioran despre Camus: „Albert Camus moare într-un accident de mașină. Moare într-un moment când toată lumea, poate și el, știa că nu mai are nimic de spus și că trăind nu putea decât să decadă din gloria sa disproporţionată, abuzivă, chiar ridicolă. Imensă mâhnire la vestea morţii sale, ieri seară, la ora 23, în Montparnasse. Un excelent scriitor minor, dar care a fost mare pentru c-a fost total scutit de vulgaritate, în ciuda tuturor onorurilor ce-au plouat peste el.
X
N-am vorbit cu Camus decât o singură dată, în 1950, cred; l-am vorbit de rău cât am putut, iar acum mă simt lovit de o cumplită și nejustificată remușcare. Rămân blocat în faţa unui cadavru, mai ales când e atât de respectabil. Tristeţe de nespus.
X
Mi se cere să scriu un articol despre Camus? Refuz. Moartea lui m-a tulburat adânc, dar nu găsesc nimic de spus despre un autor care și-a făcut plinul de glorie și a cărui operă, cum am spus în scrisoarea de refuz, are o „semnificaţie întristător de evidentă”.
X
Camus care a protestat atâta împotriva nedreptăţii ar fi trebuit, dacă voia să fie consecvent, să protesteze și contra celei a gloriei sale. Ar fi fost însă indecent s-o facă. Și probabil credea că-și merită gloria.
Dacă am împinge până la capăt mania dreptăţii, am cădea în ridicol sau ne-am nimici. E mai multă eleganţă în resemnare decât în revoltă, și mai multă nobleţe în anonimat decât în larma, în tapajul ce se face în jurul unui nume.
Merită dispreţ oricine aderă la celebritatea sa, oricine nu se simte umilit și ofensat de ea”.
Acestea erau sentimentele filozofului român faţă de scriitorul francez, care în 1957 a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură. Iubirea dintre scriitori, ca în oricare alte priceperi și profesii, a cunoscut întotdeauna șubrezenii. Și, se pare, cu cât altitudinea e mai sus, cu atât critica „fratelui” de cuvânt e mai aspră. Doar că, parcurgând spusele scriitorului român, putem cădea „în păcat”, dacă n-ar fi ultima frază care spune totul. „Merită dispreţ oricine aderă la celebritatea sa, oricine nu se simte umilit și ofensat de ea”. Aceasta îi reproșa Cioran lui Camus. De fapt, nu lui, ci omului ca specie. Emil Cioran nu accepta trufia. Trufia l-a aruncat pe Lucifer din cer, pe Adam si Eva din Rai. Trufia nu este suportată de Cioran, care ar fi refuzat orice mărire, orice servire. Poate și datorită educaţiei primite în copilărie, el fiind fiu de preot.
Lăsând deoparte vrajba dintre scriitori, resentimentele, invidiile, care sunt redate cu atâta talent, noi, cititorii ar trebui să rămânem cu bucuria lecturii, tratând totul ca pură literatură, detașându-ne de trufia omenească și dispreţuind-o, așa cum face și filozoful român. Cu atât mai mult cu cât, astăzi, neiubirea dintre artiști, scriitori, actori se redă în spaţiul public în cuvinte atât de sărace, cu injurii de mahala și reacţii neinspirate.
Și, rămânând în prezent, războaiele nu cumva sunt și ele rezultatul trufiilor unor inși?