Florin Tănăsescu
– Da, încântat de cunoştinţă. Tu eşti Ana.
„Acum, da. Peste ceva timp mă vei striga: Anii!”
E tânără, e frumoasă, are şi-un nume mişto: Any!
„Nu, Anii!”, m-a corectat.
În fine, nu contează cum se scrie, nici cum se pronunţă. E tânără! Şi sexy. Sau sexi? Dar ce contează acest amănunt. Un „i” sau un „y”, acolo, nu-mi schimbă prima impresie.
„Doar pe ultima!”, a vrut să-mi strice petrecerea de Revelion. Şi mă vei regreta!
I-am jurat credinţă. I-am spus că toţii anii voi fi cu gândul la ea. La Any. Sau Anii, de parcă ar avea importanţă un „i” sau „y”.
„Mă vei da afară. Te vei îndrăgosti de alta.”
E cam nebună, dar ce contează?
„Şi pe ea o cheamă tot Anii sau Any? Mai elevat, aşa…”, am râs de ea.
Nu s-a supărat. Doar mi-a dat de gândit.
„Da, tot aşa o cheamă. Mi-e soră. Iar în derâdere îţi iei viaţa. Nimic altceva. Şi ne vei regreta”.
Am început să fac calcule. Dacă nu eram în toate minţile?
„2021 plus unu, 2021 plus doi… 2021 minus unu, minus doi… Minus zece. «Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri». Unde s-au dus? Şi când?”.
„Te-ai bucurat când au trecut. Ai dansat la Revelioane. I-ai omorât”.
Aveam şi eu răbdarea mea.
„Sunt criminal în serie, Anii? Sau Any? Sau cum te-o chema…”
– Nu, doar complice!
– La ce?
– La bucuria trecerii timpului.
Apoi, a început să scadă:
„2021 minus unu, 2021 minus doi, 2021 minus câţi vrei…Mai ţii minte cum o chema pe prima fată de care te-ai îndrăgostit?”.
M-am gândit. Am căutat şi scrisori. M-a luat cu fiori…
„Da, Anii! Sau Any, cum îmi plăcea să-i zic”.
Mă trezesc. Sunt în 2022. Plus unu, plus doi… Cine mai ştie câţi sunt în salon?
„Sunt Ana. Soră medicală. Suferiţi de-o boală cotidiană, nu vă îngrijoraţi! Toţi oamenii au regrete şi strigă după Any. Sau Anii”.
Îi spuneam Any. Sau Anii. Cândva, nu conta cum se scrie: cu „i” sau cu „y”.
Acum, da. Trecut-au Anii!
Cu A mare. Sunt nume proprii, ai vieţii trecătoare…
