Florin Tănăsescu
Am febră. Aşa păţesc mereu în perioada asta. Ştiu că sufăr de boala numită „Sărbătorile vin, Sărbătorile vin!”.
La intrarea în mallul luminos dau nas în nas cu un moş bătrân. E pleonasm – „moş bătrân” – dar e alegerea fiecăruia să vorbească aşa cum crede! Şi cum simte.
„Mă mai cunoşti?”
M-am făcut că nu-l aud. Era prea multă lume. Dacă ziceam: „Aaaaa, eşti Moş Gerilă!”, mă înfiera cu mânie proletară? Da!
Mi-a cerut o ţigară!
I-am zis că m-am lăsat. Minţeam, evident, cum e moda în perioada asta: să minţi că eşti mai bun. Să zici din vârful limbii că eşti pătruns de nu mai ştiu ce spirit. A, da, al Crăciunului, cum zice lumea. Iar eu trebuie să ţin pasul cu ea. Sau poate nu!
Se ţinea scai, cerşetorul lumii noi, Moş Gerilă, de mine, postmodernistul cu Smartphone care îşi face selfie cu zăpezi artificiale.
M-a întrebat dacă am nevoie de brad.
– Am! D-ăla cum neam de neamul tău n-a avut! Cu beculeţe!
– Lumină-n suflet ai? Linişte?
N-aveam. I-am mulţumit în gând pentru sugestie. M-am întors în mall. La raionul cu suveniruri erau etichete: „Beteală – nu avem!”. „Globuleţe – nici atât!”. „Artificii – încercaţi să procuraţi pe sub mână pocnitori!”. „Lumină ? Încă mai pâlpâie. Au trecut treizeci de ani. S-a mai topit şi ea!”. „Linişte? Ce-i aia?”.
Am ieşit. Simţeam nevoia, aidoma condamnatului la vremuri noi, să trag dintr-o ţigară.
„Ia colea una! Ia tot pachetul. Carpaţi fără filtru. Le simţi parfumul?”.
Ăsta a fost cadoul lui Moş Gerilă pentru mine. S-a făcut nevăzut.
Doar o cucoană în haină de blană striga: „Comunistule, pleacă de-aici!”.
Muierea asta era vremea noastră. Ţoapele zilelor care strâmbă din nas când le spui: Vremurile alea, în unele privinţe, erau mai superioare decât astea!
„Mai superioare”, da! Cu trăiri, cu beteală, cu simţiri.
Ehhhh… Amintiri!
