Florin Tănăsescu
Alerg. Nu mă opresc. Glumesc. Uneori. Mă-ncrunt. Adeseori. Încerc să-mi pun întrebări! N-o fac. Pierd prea mult timp căutând răspunsuri.
Am sub braţ o carte. Îi ştiu doar titlul: „Şi tu vei fi ţărână”. N-am vreme s-o citesc.
Alerg. Reuşesc performanţa de a depăşi viteza vieţii.
A doua zi, în ziarul local a apărut o ştire că sunt doar campion judeţean la alergatul spre asfinţit. Iar eu vreau mai mult.
Asta e ambiţia mea: să o iau înaintea orelor, zilelor, lunilor, anilor.
Clipelor!
Ştiu ce m-a împiedicat până acum. Pe drum, m-am oprit să citesc o reclamă: „Despre frumuseţea uitată a vieţii”. Am mai pierdut şi câteva fracţiuni de secundă gândindu-mă ce vrea să însemne asta. Da, răgazul ăsta m-a împiedicat să devin campion naţional la depăşitul vitezei vieţii.
O iau de la capăt şi alerg. Ocolesc panoul publicitar cu nu mai ştiu a cui frumuseţe uitată.
A vieţii, parcă.
Obosesc. Nu, nu vârsta își spune cuvântul. „Sunt încă tânăr”. De vină este afurisita de carte: „Şi tu vei fi ţărână”. E tot mai grea.
La fiecare kilometru-an, rup câte-o pagină din ea. Să ştiu drumul la-ntoarcere, nu de alta.
Trebuie să bat recordul naţional la depăşitul vitezei vieţii. Pentru asta, orice clipă de trăire înseamnă timp irosit.
Ajung la linia de sosire. Se pare că sunt campion naţional. Aştept omologarea rezultatului.
Îmi permit răgazul să deschid cartea „Și tu vei fi ţărână”. Între coperţile ei, sunt chiar eu.
Un critic literar îi face o recenzie. Adică, vorbeşte despre mine că am fost ambiţios. Că nu m-am oprit nici măcar să mă gândesc la „frumuseţea uitată a vieţii”.
„E primul care a reuşit să depăşească viteza vieţii”, aud pe un oficial confirmând rezultatul.
Dau un interviu. Spun că vreau să devin campion mondial la sportul ăsta.
„Prea târziu. Ai ajuns la capătul vieţii”, îmi zice cineva.
Atunci m-am gândit că am alergat, că am fost ambiţios, că am râvnit la glorie. Toate dorinţele mi s-au îm plinit.
Mai puţin, una: N-am trăit! Şi era prea târziu s-o iau de la început.
Eram la răsărit de asfinţit…
