George Marin
De-a lungul timpului, boxul a fost numit „nobila artă” a sportului. Se vorbește despre box ca fiind „scrima pugilistică”. Astăzi, multă lume consideră boxul ca fiind un sport violent, de bădărani. Eroarea este crasă. Nu îl practică bădărani. Îl practică bărbați care, la finalul luptei, cel puțin se salută, își strâng mâinile și nu de puține ori au puterea să se îmbrățișeze, învinsul arătându-și astfel respectul pentru cel care a fost mai bun decât el. Da, este un sport dur, dar nu chiar atât de dur ca alte sporturi unde se mai rup mâini, picioare, oase. Boxul nu este un sport de bădărani. Dar ideea contrară capătă putere de lucru adevărat atunci când explodează o asemenea faptă reprobabilă ca aceea care s-a întâmplat la Brăila, în cursul recent încheiatelor Campionate Naționale pentru Tineret sub 22 de ani și pentru cadeți.
Ca unul care mă aflu în preajma ringului și a oamenilor săi de aproape jumătate de secol, mărturisesc faptul că este a doua oară când văd cu ochii mei o asemenea faptă reprobabilă. Prima dată s-a întâmplat pe viu, chiar la Ploiești, la sala Olimpia, cu mulți ani în urmă, prin 2006, la un campionat de juniori – antrenorul piteștean Gheorghe Preda i-a aplicat o „corecție” unui arbitru – iar a doua oară s-a ivit datorită unui filmuleț care circulă nu numai pe internet, dar și pe rețeaua multor televiziuni cu acoperire națională. Cu asemenea fapte, deși izolate și răsfirate considerabil în timp, desigur că apa curge din plin la moara celor care susțin „bădărănia” acestui sport, refuzând a vedea că actul huliganic este al unui individ, fără a se extinde la comunitatea sportului respectiv.
Faptele, pe scurt: cadeții de la CS Petrolul Ploiești, aflați în tribună, își încurajau colegul de club, Gabriel Șchiopu, care lupta pentru titlul de campion – pe care l-a și câștigat – al categoriei 51 de kilograme, la Tineret sub 22 de ani. Tot atât de ploieștean ca și competitorul care se afla pe ring, antrenorul Bogdan Dobrescu, care activa în acel moment pentru clubul brăilean CSM, le-a „comandat” puștilor să tacă din gură. Nu avem tot dialogul – este datoria organelor competente să stabilească circumstanțele – dar nimic nu este mai relevant decât pumnul pe care Dobrescu i l-a aplicat lui Șchiopu, așezat pe prima treaptă a tribunei, în timp ce proaspătul campion își desfăcea bandajele de la mâini după încheierea finalei la care a participat. Arcada lui Șchiopu a pățit ce nu a pățit în timpul luptelor din ring: s-a deschis, transformând un boxer fericit pentru victoria obținută într-un campion însângerat în afara luptei, lăsând să curgă sângele șiroi. Lovitura încărcată de lașitate aplicată de Dobrescu lui Șchiopu, lovitură perversă aplicată de un antrenor unui boxer chiar sub privirile micilor sportivi, a celor care ar fi putut să îi devină elevi într-o bună zi, a rănit nu numai un sportiv, ci a mai și răsucit cuțitul în rana unui sport care și așa era deja destul de lovit din toate părțile, inclusiv din interior.
Este știut că nu întotdeauna se deschide dicționarul limbii române în box și, în general, în sport, după cum dovedesc recentele exemple din fotbal și din handbal. Da, și în lumea boxului s-a mai întâmplat să se ivească diverse dispute, făcute publice de media. Dar, toate s-au limitat la a fi verbale, chiar dacă tonul a fost mai ridicat câteodată. Oamenii boxului s-au preocupat, mai bine sau mai rău, de box, nu de huliganism!
Pentru mine, neplăcuta surpriză creată de această întâmplare a fost maximă. Îl știam pe Dobrescu drept un sportiv talentat atunci când reprezenta clubul Metalul Plopeni, un băiat liniștit care a beneficiat de o bună îndrumare în sala de antrenament oferită de oameni cu o recunoscută probitate morală: Gabriel Rădulescu, regretatul Lucian Rădulescu și Raul Irimia, tatăl promotorului de sporturi de contact Eduard Irimia. În primii pași ca antrenor, Dobrescu a beneficiat de îndrumarea extrem de competentă a maestrului Emil Popa, cel care nu mai are nevoie de nicio prezentare și al cărui nume vorbește de la sine. La vremea când era sportiv l-am apreciat pe Bogdan Dobrescu. A fost a treia oară când am mers la Otopeni pentru a întâmpina un performer, atunci când a câștigat medalia de bronz la Campionatele Europene de la Tampere, în 2000. Din acest punct de vedere, l-am pus la egalitate cu echipa națională a lui Lucescu, care s-a calificat la Euro 1984, și cu Doroftei.
Acum, pe Bogdan Dobrescu nu îl răstignesc. Dincolo de verdictul și de sentința Justiției – acțiunea s-a pornit imediat – el s-a pedepsit singur. Din „maestrul Dobrescu”, care ajunsese să pregătească băieții din lotul național de juniori cu baza de pregătire tot la Brăila, la Centrul Olimpic al Federației Române de Box, a ajuns doar Bogdan Mihai Dobrescu, cercetat penal pentru loviri și alte violențe, conform Codului Penal, știre difuzată prompt în toată țara. Pentru mine, lui Bogdan Dobrescu i s-a întâmplat cea mai mare rușine din lumea boxului, ca antrenor. Aceea de a pierde apelativul „maestre”.
