Giorgiana Radu-Avramescu
Spune-mi, frunză, te doare căderea
Ce simţi când te desprinzi de trupul copacului, de trupul viţei de vie
Cum pleci din viaţa ta de frunză?
Povestește-mi suferinţa ta
Seamănă un pic cu a noastră?
Secundele acelea până la sol, care pentru noi par puţine
Dar pentru tine poate sunt o veșnicie
Secundele acelea, dor?
Foșnetul este cumva plânsul tău,
Este modul de a-ţi lua rămas bun
Este vocea ta care strigă c-ar vrea să mai stea?
Un preot mi-a spus astăzi că suferinţa este purificatoare
Că da, e firesc să doară, dar prin ea ni se deschide Raiul
Că toate lucrurile frumoase, durabile, necesită sacrificiu
Și îl dădea exemplu pe Iisus care a îndurat atâtea pentru mântuirea noastră
Am vrut să-i spun că Hristos a fost răstignit degeaba
Că nu meritam, și n-am devenit mai buni
N-am învăţat nimic din sacrificiul Lui
Dar nu i-am zis, mi-am înghiţit cuvintele
Căci vorbea cu atâta blândeţe, iar ochii lui albaștri dădeau dreptate cuvintelor
Apoi doamna lui, cu ochi la fel de senini, întregea spusele părintelui
Cum să-i contrazic când nu doar vorbele lor, ci însăși prezenţa au fost un minunat balsam într-o zi grea
Dar, vezi, tu, frunză
În noi, oamenii, stau două fiinţe
Înger și demon
Și când întunecatul simte dulceaţa spiritului
Își face loc spre suprafaţă cu smolitele-i gânduri
Doar că le sugrumăm la timp, și nu mai fac rău nimănui
Divaghez, frunză
Vorbeam despre durerea ta
Despre sfârșitul tău care vine prea repede
Aproape la fel de repede ca și al omului
Te-ai născut, ai crescut, și când ai devenit atât de frumoasă
Când culorile te-arată ca nicicând
Te izbești de pământ
Te-ngheaţă iarna, fără milă
Frunză
