Pandemia de coronavirus scrie, cu brutalitate, istoria prezentului sub ochii noştri; dar cum se va scrie istoria pandemiei de coronavirus pentru generaţiile viitoare?

Luiza Rădulescu Pintilie

Istoria a consemnat numeroase perioade de pandemie- unele cu consecinţe devastatoare- prin care trecut omenirea , provocate de ciumă, variolă, tifos, holeră, febră galbenă sau tuberculoză. A rămas , de altfel, celebră rugăciunea adresată lui Dumnezeu de umanitatea greu încercată în multe momente ale existenţei sale: “Apără-ne, Doamne, de foamete, de ciumă şi de război!”.
Când, la 11 martie 2020, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat oficial pandemia cu noul coronavirus, lumea pe care o cunoşteam noi, cei de astăzi, a început să fie zdruncinată din temelii, chiar dacă nici virusurile, nici pandemiile nu reprezintă ceva nou.
De altfel, încercând să înţelegem ceva mai bine din ceea ce trăiam- şi continuăm , de altfel, să trăim , de aproape doi ani- ne-am întos cumva în timp, la ceea ce istoricii au consemnat despre „Moartea Neagră”, cea care , într-o perioadă de 1200 de de ani, a devastat populaţia mondială prin trei pandemii majore şi care numai în perioada se estimează că a omorât aproape două treimi din populaţia Europei de atunci, despre gripa spaniolă sau Ebola, ca să dăm doar câteva exemple.De aici şi întrebarea : ce vor găsi consemnat, peste cincizeci de ani de exemplu, generaţiile viitoare, despre actuala pandemie de coronavirus ?! Întrebare de la care am pornit un scurt dialog despre perspectivele istorice şi antropologice ale acestei noi perioade de încercări prin care trece umanitatea, avându-i drept interlocutori pe prof. dr . Dorin Stănescu-istoric şi prof .dr. Emilia Iancu- antropolog.

Prof.dr. Dorin Stănescu, istoric: Viitorul are toate răspunsurile

1. Domnule profesor, istoricii sunt cei s-au aflat dintotdeauna în „linia întâi”- ca să folosim o expresie mult invocată în această perioadă a pandemiei- a momentelor cruciale prin care a trecut omenirea, în sensul relatării obiective, argumentate ştiinţific şi probate prin documente a evenimentelor . Practic, de la istorici au ajuns până la noi informaţii despre pandemiile care au zguduit, de-a lungul timpului, societăţile şi au schimbat cursul istoriei întregistrat până la apariţia lor neaşteptată. Aparţineţi generaţiei mature de istorici, cu o activitate apreciată în domeniu. Cum vă raportaţi la istoria încă în desfăşurare a actualei pandemii de coronavirus şi cum credeţi că trebuie ea reflectată astfel încât , peste o jumătate de secol, peste un secol, cei care vor citi despre ea în cărţile de istorie sau în documentele de arhivă să aibă sub priviri o oglindă care reflectă cât mai obiectiv realitatea de acum, devenită atunci trecut?
– Încep prin a vă mulţumi pentru invitaţia de a răspunde unor întrebări care îndeamnă la o reflecţie profundă asupra prezentului şi viitorului pe baza experienţei acumulate până acum. Cred că iniţiativa aceasta a dumneavoastră are meritul de a-i face pe cititori să se oprească pentru o clipă din viteza timpului prezent şi să mediteze asupra mersului istoriei la care iată, din nefericire ori din fericire, suntem martori. Pandemia aceasta ne-a pus oarecum pe toţi ,,în linia întâi’’, pentru că virusul a vulnerabilizat întreaga planetă, a provocat 5 milioane de morţi, peste 250 de milioane de oameni au trecut prin boală, iar într-un plan general a zguduit omenirea prin efectele economice generate de lockdown-ul prelungit. Sunt sectoare întregi ale economiilor naţionale asupra cărora au apărut presiuni enorme şi peste care planează spectrul falimentului. Şi acest fapt conferă fenomenului o dimensiune care pare fără precedent la scara istoriei. În mod evident, pandemia este departe de a se fi terminat, dar faptul că, printr-un uriaş efort al ştiinţei, au apărut într-un timp record vaccinuri şi medicamente reprezintă semnale clare ale ivirii ,, luminiţei de la capătul tunelului’’. Pe de altă parte, aceeaşi rapiditate a găsirii unor soluţii medicale, perfectibile încă, a generat apariţia unor teorii ale conspiraţiei şi care dublate de neîncrederea în autorităţi care au redescoperit reflexele totalitare nu pot să genereze linişte socială. Şi ce exemplu mai bun poate fi dat dacă nu acela în care, în România, în iunie 2021, autorităţile spuneau că ,,am învins pandemia’’, iar în noiembrie am fost în situaţia de a impune un nou şi dur lockdown? Peste tot în lume se simte o oboseală a oamenilor în a mai respecta restricţiile şi acest fapt poate conduce la persistenţa pandemiei în timp şi în spaţiu. Aserţiunile de mai sus sunt percepţii personale şi, prin aceasta, subiective. Scrierea istoriei a reprezentat întotdeauna o provocare pentru istorici. Şi aici l-aş cita pe Tucidide, cel care în celebra-i carte ,,Istoria Războiului Peloponesiac” a vorbit despre greutatea pentru istoric a misiunii aflării adevărului. Şi spunea Tucidide şi de ce: ,,mulţimea nu se osteneşte cu căutarea adevărului, ci îşi întoarce privirea spre ceea ce nu-i procură oboseală… şi cei care fuseseră de faţă la stabilirea faptelor înseşi nu spuneau acelaşi lucru despre aceleaşi fapte, ci după cum simpatizau pe unii sau pe alţii sau cum îşi aminteau.” A scrie astăzi o istorie a pandemiei este pur şi simplu doar un act de ficţiune literară şi nici un istoric serios nu se va încumeta la un astfel de demers. În lipsa accesului la documentele guvernamentale, a măsurării efectelor asupra societăţii umane în ansamblul său, a cunoaşterii puterii transformatoare asupra aceleiaşi societăţi umane orice lucrare ar fi un prilej de amuzament pentru viitorime, similară cu acele desene de pe la 1900 care înfăţişau perspectiva acelei generaţii despre cum va arăta lumea în anul 2000. Din aceste considerente, istoricul prezentului trebuie doar să încerce să depună mărturia sa, care şi ea se înscrie pe coordonatele spuselor lui Tucidide, dar care, poate, va avea avantajul multitudinii de detalii pe care condeiul specialistului ar trebui să le lase pe hârtie pentru cei care vor scrie cândva cu perspectiva şi distanţarea oferită de scurgerea timpului istoria acestei pandemii. La fel de bine, pandemia de acum s-ar putea să fie consemnată doar într-o notă de subsol a unei cărţi de istorie întrucît impactul său modelator şi transformator asupra umanităţii să fie redus. Îşi mai aduce cineva aminte, cu excepţia unei mâini de oameni de epidemiile din spaţiul românesc al veacului al XIX-lea? Până în anul 2019, oare câţi dintre oamenii îşi mai aduceau aminte ori aflaseră despre pandemia de gripă spaniolă de la finalul Marelui Război?!
2.Ca orice mare şoc social din istoria umanităţi , cu siguranţă şi acesta ,al pandemiei care a lovit neaşteptat şi brutal întreaga lume, va lăsa urme adânci la nivel individual, dar şi la nivelul de ansamblu al societăţilor. Sigur, poveştile, legendele despre pandemie vor circula prin timp, amestecând realul cu percepţia subiectivă a „povestitorului”, dar fără îndoială că vor avea rolul lor. Care consideraţi că este pericolul cel mai mare pentru acurateţea şi valoarea informaţiei istorice şi unde credeţi că îşi vor găsi locul teoriile conspiraţioniste despre care se vorbeşte din prima zi a declarării oficiale a acestei pandemii ?
-În mod clar, generaţia noastră va rămâne marcată de această încercare, iar pe măsura trecerii timpului amintirea se va estompa. Categoric percepţia viitorimii va fi clar una diferită de cea a prezentului. În planul general al societăţii umane, aşa cum am afirmat mai devreme, doar capacitatea transformatoare asupra umanităţii va face ca această traumă să rămână în istoria mare şi să fie privită aşa cum este, spre exemplu, astăzi de istorici, „Moartea Neagră” – epidemia de ciumă bubonică de la 1348 care a declanşat transformări economice şi a contribuit într-un fel la Renaşterea pornită din Italia. În ceea ce priveşte transmiterea informaţiei spre viitorime suntem cumva într-o necunoscută. Pe de o parte putem să credem, pe baza experienţei de până acum, că informaţia va circula prin timp sub forma documentelor stocate pe hârtie care vor ajunge într-un final în arhive şi de aici vor fi cercetate de istoricii viitorului şi publicate, nu ştim pe ce suport, sub forma unei opere de sine stătătoare ori a unei note de subsol într-o lucrare despre lumea veacului nostru. Pe de altă parte, există o mare necunoscută a prezentului, pentru că inovăm cumva ,,în direct’’, diferenţiindu-ne de generaţiile anterioare prin faptul că edităm publicaţii on-line, ne consemnăm experienţele, trăirile, imaginile şi opiniile în spaţiul virtual- pe reţelele sociale facebook, twitter, instagram. Ele sunt sursa primară, vie şi relevantă despre cum au perceput trăitorii acest eveniment. Întrebarea legitimă este: acest conţinut interesant pentru istoricii din viitor şi care dacă ar fi publicat pe hârtie ar depăşi, probabil, tot ce s-a scris până acum de către întreaga omenire de-a lungul existenţei sale, va mai fi disponibil peste 50, 100 de ani? Şi dacă răspunsul ar fi pozitiv, alte întrebări s-ar ridica: cine, cum îl va gestiona şi cui îi va folosi? Viitorul are toate răspunsurile…
În ceea ce priveşte teoriile conspiraţioniste, pe baza experienţei oferite de istorie ele vor fi infirmate. Nici nu trebuie să ne mire existenţa acestor teorii, ele ne însoţesc de când lumea, iar cu cât o societate este mai puţin educată şi implicit capacitatea de înţelegere a evoluţiei ştiinţei mai limitată, cu atît aceste teorii au putere de răspândire mare şi capacitate de a fi credibile în rândul oamenilor. Secolul al XIX-lea ne oferă multe dintre răspunsurile privind coliziunea dintre ştiinţă şi circulaţia teoriilor conspiraţiei. Sunt relevante două exemple: trenul şi electricitatea. La apariţia acestor două beneficii ale cunoaşterii umane – viteza de deplasare şi iluminarea locuinţelor nu puţini au fost cei care au profeţit şi au ţesut teorii ale conspiraţiei: sunt invenţia iadului, viteza va ucide călătorii, electricitatea provoacă moartea tuturor care o utilizează. Sigur au avut dreptate, dacă nu eşti atent, electricitatea poate fi fatală!

Prof. dr. Emilia Iancu, antropolog: Virusurile, bacteriile, plantele, animalele şi oamenii pot fi izolaţi numai din punct de vedere didactic, în realitate, în natură trăiesc împreună, se condiţionează și se influenţează reciproc

1.Doamnă prof.dr.Emilia Iancu, deja mai mulţi antropologi din întreaga lume vorbesc despre faptul că, în contextul pandemiei de coronavirus, oamenii şi comunităţile umane şi-au modificat o serie de comportamente în contextul restricţiilor impuse sau al propriilor temeri legate de boală şi de riscul de a se îmbolnăvi. Astfel, au fost limitate întâlnirile între vârstnici şi generaţiile tinere, s-a renunţat la gesturile atât de familiare de a întinde mâna şi de a îmbrăţişa, au apărut reproşurile- din păcate şi manifestările agresive- împotriva celor care nu poartă mască sau care tuşesc ori strănută în lift, în autobuz, în supermarket, iar exemplele sunt cu mult mai multe şi mai dureroase- de exemplu, interdicţiile şi limitările legate de participarea la slujbe religioase sau, şi mai grav, de posibilitatea de a însoţi pe cineva drag pe cel din urmă drum. Există o ramură a antropologiei- antropologia medicală- care se concentrează chiar pe relaţia dintre sănătate-boală şi societate şi ştiu că şi dumneavoastră aveţi o specializare în acest domeniu. Din această perspectivă, consideraţi că modificările comportamentale deja înregistrate la nivel individual sau al societăţii vor dispărea odată cu încheierea pandemiei sau , aşa cum se invocă din ce în ce mai des şi de către tot mai multe voci, nimic nu va mai fi ca înainte ?
2.Modificări au apărut şi în relaţia om-natură. Nu puţini sunt cei care mărturisesc că abia în perioada de izolare au avut timp să observe cum se schimbă anotimpurile, sau că s-au apropiat mai mult de plante şi de animale, descoperind sau dezvoltând această legătură afectivă, empatică şi renunţând astfel la un fel de egocentrism pe care îl aveau înainte. Conduceţi Muzeul de Ştiinţele Naturii, în cadrul căruia se află şi „Muzeul Omului” , de aceea vă întreb :împărtăşiţi şi dumneavoastră punctul de vedere că dacă oamenii doresc cu adevărat să îşi trăiască pe mai departe viaţa au nevoie de o schimbare radicală a perspectivei atât în ceea ce priveşte relaţiile inter-umane, cât şi pe cele cu mediul înconjurător, cu lumea plantelor , a animalelor ?
-Nu vreau să consider că oamenii, comunitățile umane și-au modificat semnificativ comportamentul față de cei din jur și natură, în contextul apariției acestui microorganism ”coronavirus”, dar trebuie să recunoaștem că am fost și încă suntem luați prin surprindere, deoarece nu cunoaștem mediul lui de acțiune asupra noastră. Dacă inițial l-am asemuit, din punct de vedere al acțiunii lui, cu ”o gripă” a cărei acțiune asupra organismului uman considerată mai mult sau mai puțin gravă, pe măsură ce acest virus s-a înmulțit, am constatat că acțiunea lui este foarte virulentă, determinând moartea unui număr mare de oameni și în special vârstnici ce aveau și alte suferințe. Din cauza numărului mare de morți am fost nevoiți să luăm măsuri, mai mult sau mai puțin sigure, mai mult sau mai puțin plăcute, care să împiedice răspândirea acestui dușman invizibil. Restricțiile nu le-am întâmpinat și nu le întâmpinăm cu plăcere, deoarece ne schimbă pentru moment modul nostru de viață, relațiile în familie, activitățile sociale, culturale etc.
Am fost nevoiți și încă suntem să protejăm membrii familiei și pe aceia a căror rezistență și imunitate scăzute îi fac vulnerabili în fața acestui dușman invizibil, despre care încă nu știm totul despre modul de acțiune.
În ceea ce privește menținerea sau dispariția acestor comportamente neplăcute şi teama de a ne îmbolnăvi vor dispărea treptat, odată cu încheierea pandemiei, dar precis oamenii vor fi mult mai atenți cu sănătatea lor, vor descoperi natura în ansamblul ei, vor fi mult mai atenți unii cu alții, cu cei din jurul lor. Se vor înțelege mai bine rolul fiecărui individ din natură și dependența de condițiile sănătoase puse la dispoziție de aceasta. Vom învăța că totul în natură trebuie să aibă locul și rolul lui că trebuie să se respecte acest echilibru absolut necesar. De aceea şi dau un răspuns comun ambelor dumneavoastră întrebări, fiindcă ele se completează. Nu cred că greșesc reamintind că plantele sunt singurele laboratoare din natură care curăță aerul prin metode naturale , asupra cărora nu insist. Sunt convinsă că acest atac asupra existenței și sănătății noastre ne va ajuta să fim mai atenți cu cei din jurul nostru, cu cei dragi, cu mediul natural, menținând mai multă grijă și respect.
Cred că trebuie să reamintesc că omul nu este singur în natură. El este înconjurat de alte sisteme materiale vii și nevii, pe care le influențează și de care este influențat în activitățile sale vitale direct sau indirect. Virusurile, bacteriile, câmpurile, plantele verzi, animalele şi oamenii pot fi izolaţi numai din punct de vedere didactic, în realitate, în natură trăiesc împreună, se condiționează și se influențează reciproc, formând relații reciproce de concurență, de colaborare, de hrană etc.
Toate aceste organisme vii sunt influențate de natura nevie, lumină, temperatură, apă, relief etc., interacțiunea dintre ele determinând legi generale ale relațiilor organismului cu alte organisme și cu natura nevie, legea unității organismului cu mediul.
Să nu uităm că omul este principalul reglator al interacțiunii organism-mediu şi că societatea omenească afectează puternic speciile din natură. El are șanse mai mari decât partenerii lui, dar să nu uite că, dacă nu are grijă, nu totdeauna este în avantaj.În toate acțiunile lui trebuie să manifeste cunoaștere, grijă și, mai cu seamă, respect.