Luiza Rădulescu Pintilie
Se vorbeşte mult, în ultima vreme, despre oamenii locurilor, despre întoarcerea la „rădăcini” şi despre bogăţia spirituală, mai ales cu tristeţea constatării că multe dintre locuri se pustiesc şi „rădăcinile” se uită sau rămân ca un dor mereu nestins prin plecarea celor care îşi caută un trai mai bun prin lumea aceasta mare – cineva vorbea recent despre un al cincilea val al românilor care iau calea străinătăţii, iar avuţiile sunt legate mai ales de bani şi de valori materiale şi, încă prea rar, mai degrabă pe la sărbători, se deschid şi cuferele în care e înghesuit patrimoniul de spirit, de creaţie, de simţire românească a neamului acestuia, lăsat din generaţie în generaţie, singurul care până la urmă dăinuieşte peste timp.
De aceea, orice loc care trăieşte, uneori până la sacrificiu, în truda, în dăruirea, în faptele şi în iubirea unora dintre fiii săi e un loc binecuvântat, aşa cum aceia care dovedesc o asemenea vrednicie a existenţei lor sunt demni de toată aprecierea şi preţuirea, iar exemplul lor se cuvine a fi cunoscut şi, bine ar fi, mai ales urmat. Un asemenea exemplu este cel al poetului şi jurnalistului Lucian Avramescu, cel care s-a întors, în plina maturitate a recunoaşterii şi autorităţii scrisului său în satul natal, la Sângeru, de pe Valea Cricovului, zidind mai departe atitudini şi conştiinţe, nu numai prin forţa cuvântului său şi o istorie de familie strâns legată de comunitate, ci şi prin tăria pietrei care susţine un muzeu clădit, în curtea casei sale, pe propriile forţe şi donat poporului său, dar şi o biserică închinată Maicii Domnului, aşezată într-o splendidă livadă de meri.Un exemplu căruia i se aduce o îndreptăţită recunoaştere în cel mai recent număr al revistei „Atitudini vechi şi noi” – revistă independentă de cultură, artă şi opinie care apare la Ploieşti şi care are înscris, chiar pe copertă, sub semnătura preşedintelui Academiei Române, academicianul Ioan Aurel Pop, şi sub fotografia poetului Lucian Avramescu înconjurat de pietre în care pare cioplită însăşi veşnicia, numită simplu şi cu atât mai profund: ”Elogiu” şi în care se spune atât de cuprinzător: „Lucian Avramescu iubeşte viaţa, familia, femeile, oamenii în genere, dar pământul de la Sângeru – cu toate generaţiile de români frământaţi acolo sub glie – îi dă mereu seva acestei iubiri. (…) În urma acestei contopiri ritualice, Lucian Avramescu trăieşte şi va trăi veşnic la Sângeru, prin versurile sale cântate de atâtea voci mari, prin meditaţiile sale, prin eseuri, prin cărţi, care, toate, se vor revărsa mereu în lume, ducându-i mesajul în veacul vecilor”. La rândul său, academicianul Eugen Simion notează într-un „mesaj amical”, pe care l-a intitulat cu căldură „Pentru Lucian Avramescu”: ”El s-a retras la obârşiile lui, la Sângeru, nu departe de Chiojdeanca, locul în care m-am născut eu, cu 15 ani mai înainte decât el. Ne desparte un deal, care poate fi considerat şi drept un munte mai mic, în această zonă subcarpatică, locuită de moşneni harnici, cumpătaţi şi mândri. (…) Retrăgându-se în matricea lui stilistică (după vorba lui Blaga), Lucian Avramescu a creat un muzeu în casa în care a trăit bunicul său, o notorietate a timpului. (…) Lucian Avramescu este ceea ce se cheamă un om de bine, un creator iscusit şi talentat, un bun organizator cultural- aşa l-aş defini pe scurt”. Despre Lucian Avramescu – poetul iubirii scrie în paginile revistei Emilia Luchian, despre „imaginatele reliefuri ale vorbei sufletului mut” -cum şi-a autodefinit însuşi Lucian Avramescu suferinţa care l-a lăsat, nemeritat şi brutal, fără darul vorbirii – se amintește în articolul „Cu vocea pe voce călcând” semnat de Katia Nanu (cea care a semnat prefaţa cărţii – confesiune scrisă de poetul elogiat şi intitulată „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva), ca o „Scrisoare către Poet” e conceput editorialul cu care se deschide revista, de către directorul acesteia Gelu Nicolae Ionescu – el însuși poet, prof. dr. Dorin Sarafoleanu îşi aşază gândurile ca o frumoasă şi necesară concluzie, chiar dacă pe alocuri dureroasă: ”Cred că destinul a hotărât ca prin acest sacrificiu să câştige literatura” ,iar pe ultima copertă se află un portret în peniţă al poetului, realizat cu harul recunoscut şi premiat în întreaga lume de caricaturistul Marian Avramescu – fratele său. Ce se mai putea adăuga?! Exact ceea ce s-a adăugat: un grupaj de poezii ce poartă inconfundabila semnătură a poetului Lucian Avramescu, deschis – nici nu se putea altfel – cu atât de cunoscuta reverenţă „Bună seara, iubito”.
Spaţiul nu ne îngăduie să ne referim la întregul conţinut al revistei, care dezvăluie, sub deschiderea unor rubrici interesante – Istorie literară, Remember, Meridiane poetice, Eseurile AVN, Scriitori contemporani, Din lumea teatrului, Muzica zilelor noastre, e-Cronica, A fost odată ca niciodată – abordări diverse şi actuale. Dar nici nu putem încheia aceste rânduri fără a adăuga o semnătură „de suflet, care îi aparţine unuia dintre acei intelectuali de care azi e nevoie poate mai mult decât oricând, pe numele său Emil Calotă, prieten al poetului Lucian Avramescu şi, în acelaşi timp, statornic prieten al culturii şi al chipurilor diverse în care aceasta poate lăsa ceva trainic în orice loc. Tocmai de aceea, chiar astăzi, cu începere de la ora 16,00, revista va fi lansată în prezenţa unor tineri, cărora le va fi dăruit şi un volum de versuri al poetului Lucian Avramescu şi faptul că frumoasa întâlnire se va desfășura la sediul ALDE Prahova, din Ploiești, are o explicaţie cât se poate de simplă: înainte de a fi prea târziu, e nevoie de o politică a lucrurilor şi a faptelor frumoase, a oamenilor care îşi onorează rădăcinile şi dau valoare locurilor din care s-au ivit, iar politica aceasta nu are şi nu trebuie să aibă niciun alt stindard decât pe cel întru spirit şi dăinuire, fără de care nu am niciun dubiu că vom fi şi mai apăsaţi de vremuri decât suntem azi.
