Florin Tănăsescu
Aşa trebuie să ne mirăm, aşa trebuie să exclamăm! Cu articolul nehotărât în faţă: „un” şi „o” ! Aşa se scrie istoria zilelor noastre: cu „nişte” unii.
Ce un viţel tembel şi ce o viţică tâmpită se uită în oglindă! Ce îşi admiră meclele.
„Vitelor, sunteţi cele mai deştepte şi mai frumoase din ţară!”, le răspunde în sictir oglinda-oglinjoară.
Apoi, pentru sine, zice oglinda: ” Zai, zai, zai, zai, ce un prost erai. Zai, zai, zai, zai, ce o zi întreagă, ca o puturoasă, stăteai. Şi-aşa aţi rămas. Tot boi!”.
Ce un viţel tembel şi ce o viţică tâmpită au ajus în linia-ntâi!
Ce de proşti sunt pe sus, că nici două prăjini, puse cap la cap, nu-s de ajuns, la nas să le ajungi!
„V-a luat Dumnezeu minţile, taică! Aţi luat-o rău pe arătură, maică!”…
„Ce ştiţi voi, mă? Cum îndrăzniţi să cârâiţi. <<Nişte ţărani!>>, asta sunteţi!”
Ce îşi admiră, idiotul, botul… Ce îşi aranjează, parvenita , coafura… Se sperie gândul? Se cutremură pământul de ţâfna, aroganţa viţelului – tembel şi-a viţícii parvenite? Aş!
Îi crapă oglinzii ( sau ţării?) obrazul de ruşine când bat tobele anunţând – ce suspans! – că viţeii (nu chiar toţi) şi viţicile cu minţi plate ( nu chiar toate) au fost, sunt, vor reveni în vârful grămezii? Nu!
Dar, ce ştim noi? Deh, „Nişte ţărani”!
Ne vom da seama, odată şi-odată, că trebuie să folosim articolul hotărât?
Că e corect România, nu o Românie? „Căci numai bou şi ţăran să nu fii în ţara asta?”.
Caragiale a scris „Năpasta”, nu „O Năpastă de 30 de ani”!
