Lucian Avramescu
Ar trebui să scriu adio, dar mi-e rușine. Cariera mea de scriitor s-a încheiat nu amuţindu-mi vocalele și consoanele, ci degetele. Mai am două relativ funcţionale, la dreapta, cu care împing un creion. M-am isprăvit cu „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. Picătura de cerneală a harului se dizolvă într-un ocean cu apă chioară.
Ieri, Ploieștii au scos o revistă de elogii având un unic personaj lăudat, Lucian Avramescu. Semnează președintele Pop, al Academiei, academicianul Eugen Simion, prof. univ. Dorin Sarafoleanu, Katia Nanu și alţii. Talentul sau tragedia mea merită această sforţare?
Tot ieri, familia sângereană Georgeta și Octavian Drăgănoiu a donat Bisericii din Livadă o splendidă icoană-mozaic, realizată de învăţătoarea Florica Cazan, soţia preotului Valentin Cazan, din Bucov.
Poimâine sosesc de la Cluj șase noi vitralii. Patriarhia a dat un răspuns binevoitor cererii de a fi lăsat spre hodină între lucrările cioplite de ţărani, care compun Muzeul Pietrei.
O custură nemiloasă a tăiat degetele cu care puteam consemna atâtea nădejdi care capătă șansă.
Clapele dragi ale laptopului se ţin la distanţă de mine. Încercând să apăs o clapă am șters, fără șansa recuperării, patru sute de pagini, adică volumul „Buni zori”, sugerat de voi drept continuarea firească a „Confesiunilor”.
Cine mai cotrobăie după textele publicate de mine în AMPress? Cine le recapătă pe cele nepublicate? Merită, oare?
