Florin Tănăsescu
Evident că a scrie corect româneşte este vai de noi. Dar, din scârbă pentru leliţe şi leliţoi – şi asta de treijdeani -, scriem vaidenoi. Interjecţii: vaidenoilor şi vaidevoilor!
Vaidenoi este un popor. A ignorat cu bună ştiinţă avertismentul: „Păzea, că s-a emancipat ţaţa!”
Leliţoaicele-s de pe te miri unde adunate. Pe vremuri se-mpiedicau de cioate. Atât de proastă era câte una, că răsuna valea. Tătâne-su o lăsa acasă să păzească ziua întreagă câinele. Iar potaia se speria de ea.
Leliţoii păzeau boii. Sau invers, fin’că legenda spune că plăvanii aveau grijă de ei. Dăm crezare legendelor.
Sărim peste alte detalii şi ajungem la vremea de azi, când viaţa noastră o umplură toţi tălâmbii şi nărozii. Când „veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi Irozii”.
Că, deh, la vremuri noi, leliţe şi leliţoi!
#vaidenoi, că prostul satului are foncţie – nu funcţie – şi merge-mbrăcat la costum şi cravată. În mână ţine o sacoşă de rafie.
#vaidenoi, pen’că şi fiica ploii s-a emancipat. E puturoasă, dar are o calitate: uneori, e devreme acasă. Dacă-ntrebaţi de ce, răspunsul e: nu-i nici frumoasă, are capul pătrat şi mintea-n colţuri. Calcă-n străchini şi-aduce pagubă. D-aia!
Ce-i drept, se ridică destui oameni cu scaun la cap şi strigă: „Vaidevoilor, nu v-aţi săturat?”.
Unii încep să le dea dreptate. Alţii mârâie: „Ia vezi-ţi de oile tale!”.
Nu, binele cu forţa, în ţara lui vaidenoi nu se face! Da, românii preferă să râdă alţii de ei: Ţara lui vaideei!
Pe vremuri, ţaţa păzea câinele. Potaia urla de prostia din capul ei.
Cândva, boii erau păziţi de prostul satului. Sau invers. Plăvanii le dădeau peste meclă cu coada.
Azi, ca ieri, ca alaltăieri, legea o fac prea multe leliţe, prea mulţi leliţoi.
# vaidenoi!
