Luiza Rădulescu Pintilie
Luându-şi în vechime numele de la şapte aştri rătăcitori pe cer, lunea fiind dedicată Lunii, Soarele ocrotind duminica, iar sâmbăta stând chiar sub semnul timpului însuşi, zilele săptămânii au fost rânduite de la începuturi strâns legate nu doar de trecerea orelor, ci mai ales de curgerea şi rostul vieţii. Lunea era cea dintâi zi de muncă, sâmbăta şi duminica erau zile de odihnă, de bucurie împărtăşită în familie, de rugă şi credinţă, de gând îndreptat, cu blândeţe, niciodată cu sfadă şi ură, spre ceea ce s-a petrecut, bun ori rău, peste săptămână, încât speranţa şi nădejdea să-şi găsească loc în cele plănuite pentru ceea ce va veni.Pentru că toate sunt date omului să le ducă şi să răzbată prin ele. O nouă zi, o altă lună, încă un an… Toate cu grijile lor!
Astăzi e sâmbătă. Vreme de octombrie. Apăsătoare vreme de octombrie şi nu atât prin ploile reci ale ultimelor zile, cât prin statornicia cu care s-a legat de noi, de aproape un an şi jumătate, blestemul pandemiei de coronavirus, ajunsă la valul al patrulea şi lăsând să se întrevadă, ameninţător, valul al cincilea, după unii chiar valul al şaselea. E sâmbătă, deci, şi de luni până ieri, veştile cele rele au curs tăvălug: zile întregi în care recordurile negre s-au doborât unul pe celălalt – cel mai mare număr de îmbolnăviri, cel mai mare număr de decese, niciun loc liber în secţiile ultimei speranţe – ATI, spitale care au luat foc, pacienţi transferaţi în alte ţări, strigăte disperate ale medicilor obosiţi să vadă atâta suferinţă şi moarte într-un iad coborât parcă pe pământ, bolnavi care imploră, aproape cu ultima suflare, să fie vaccinaţi, recunoscându-şi greşeala de a se fi împotrivit până când virusul ucigaş i-a doborât, apeluri internaţionale pentru medicamente, concentratoare de aer şi locuri de spitalizare făcute de autorităţi, prea ocupate să caute vinovaţii care au adus sistemul sanitar în colaps în loc să găsească soluţii. Mai mult ca sigur, şi în această dimineaţă de sâmbătă, poate chiar când citiţi aceste rânduri, tot aceste veşti vor continua să se rostogolească înspre dumneavoastră dinspre ecranele radiourilor şi ale televizoarelor, fiindcă realitatea nu s-a schimbat peste noapte şi, la drept vorbind, nici nu ar fi avut cum să o facă.
Dar, astăzi, sâmbătă – la fel şi mâine – e rânduit să fie şi un timp de odihnă a gândului, de limpezire a cugetului, de îmbărbătare a inimii, de reînnoire a credinţei, încât nu numai să putem merge mai departe prin această dureroasă realitate, ci şi să o biruim. Cu toate bolile care ne ameninţă- fiindcă, din nefericire, coronavirusul nu a învins celelalte prea multe suferinţe, cu toate scumpirile în lanţ, cu toate previziunile că ne aşteaptă o iarnă grea şi cu toate cele neprevăzute, care vin neştiute, nechemate, nedorite.
Scriu iar: azi e sâmbătă şi poate ne-ar fi de folos să ne întoarcem, măcar pentru câteva ceasuri, la timpul acela de linişte, de odihnă trupească şi sufletească rânduit de la început de lume, spre a ne reface forţele, spre a depăşi secătuirea pe care nu ai cum să nu o simţi sub toată apăsarea generală, spre a ne regăsi în casa şi în familia noastră, în ceea ce ne bucură şi ne întăreşte, ne dă speranţă şi credinţă în faţa valurilor vieţii, devenite nedrept sinonime cu valurile acaparatoare ale pandemiei.
Bat în dimineaţa aceasta clopotele bisericilor şi nu puţini dintre noi am ajuns încredinţaţi că din faţa bolii, dar şi a poverilor pe care le tot pun pe umerii noştri guvernanţii – scumpiri, scumpiri şi iar scumpiri, sisteme de sănătate şi educaţie prăbuşite sub asaltul incompetenţei, al indiferenţei şi al demagogiei politicianiste şi încă multe altele – doar Dumnezeu ne mai apără, ne mai păzeşte şi, cu mare mila Sa, ne scapă!
Am găsit ieri, puţin înainte de a scrie aceste rânduri, câteva gânduri notate în octombrie 2019, întoarsă fiind de la Liturghia şi slujba de pomenire ce aproape umpluseră o bisericuţă sătească. Era cu câteva luni înaintea pandemiei şi nu mi-a fost greu să observ că eram înconjurată mai ales de oameni în puterea vârstelor de mijloc, veniţi să-şi plângă părinţii şi bunicii, dar mai ales să se roage pentru sănătate, pentru binele casei, pentru spor în toate, şi iar pentru sănătate, căci fără ea prea puţine mai sunt de făcut. Şi m-am tot gândit acolo, lângă un perete cu sfinţi frumos pictaţi, între semeni de vârsta mea, apoi lângă crucile care dovedesc stingerea, de-a lungul timpului, a atâtor vieţi încât s-ar mai face un sat, apoi am scris şi acum reiau câteva gânduri de sâmbătă.
Fiindcă am înţeles mai bine atunci că, într-o zi, vine exact acel timp pe care, pentru o vreme, crezi că nu e rândul tău să îl trăieşti! Şi, de pe fereastra tinereţii tale, rămâi spectator, mai mult sau mai puţin atent, la desfăşurări ale vieţii pe care le crezi rânduite să aparţină doar acelora care au adunat deja ani mulţi între filele cărţii de identitate şi în cea scrisă direct în sufletul şi în mintea lor, cu o cerneală de neşters. Admiţi că, poate, la rândul tău, te vei alinia cândva la ceea ce ai văzut la bunicii şi la părinţii tăi, la oamenii din jurul tău, care şi ei au pomenit la fel de când se ştiu, dar orizontul acesta se trasează pentru tine, în faţa ochilor minţii, departe, departe, foarte departe. Păstrezi undeva în gând convingerea că e în firea lucrurilor ca toată moştenirea de tradiţii de familie, de convingeri şi credinţe în care ai fost crescut să îţi aparţină într-o zi pe de-a-ntregul şi să ai datoria să o păstrezi, să o continui, să o faci să trăiască mai departe. Dar tot trec pe lângă tine vorbele bunicilor spuse din când în când „noi ne-om duce, dar rămâneţi voi”, ale părinţilor care te îndeamnă să ţii minte câte ceva pentru când „noi nu o să mai fim şi e rândul vostru”. Pentru că ai vrea să îi ai alături cât lumea şi încă o zi, fiindcă ai vrea ca în pomul vieţii pe care ei l-au înrădăcinat cu viaţa şi cu truda lor, aducându-l până la tine încărcat de roadele agoniselii lor întru ale vieţii, tu să păstrezi mereu doar frunzele verzi ale primăverii, ca şi cum ai putea rămâne tânăr şi în putere mereu, amânând la nesfârşit toamne şi ierni existenţiale.
Numai că, într-o zi, pe neaşteptate, vine exact acel timp dinspre orizontul pe care l-ai crezut departe, departe, foarte departe… Nu te întreabă dacă eşti pregătit, nu te întreabă dacă îţi aminteşti ce ai văzut, ce ai trăit, ce ai înţeles de la cei dinaintea ta. Vine şi e în legea firii să treci prin el, ţinând pasul, fiindcă viaţa se trăieşte şi privind înapoi, dar mergând totdeauna înainte. Poţi să stai câteva clipe, uluit, pe loc, întrebându-te: ”De ce tocmai acum?!”, „De ce eu?!” Poţi să plângi răscolind printre amintiri… Poţi să te laşi biruit de nostalgia vremurilor de cândva, privind filmul vieţii care îţi trece, ca într-o spirală multicoloră, prin faţa ochilor… Poţi să te simţi aproape încremenit pentru o vreme, ca şi cum un gol imens ţi-ar învălui gândul, sufletul şi ţi-ar împiedica orice pas. Poţi să te revolţi împotriva grabei cu care trece timpul. Dar câte nu poţi?!? Şi, totuşi, e în legea firii să mergi mai departe… Să îmbrăţişezi provocarea acelui timp pe care ai crezut o vreme, amestec de dorinţă şi amânare, de amăgire şi neînţeles, că nu e rândul tău să îl trăieşti! Că mai e vreme, că e mult, mult, chiar mult prea devreme!
E sâmbătă. Şi n-ar trebui să fie prea mult timpul de întrebat, ci acela de trăit.
