Luiza Rădulescu Pintilie
Respectând stilul devenit deja un blazon al autoarei, care începe de la titlul fiecărei cărţi şi se încheie la ultimul cuvânt, cel mai nou roman ce poartă semnătura scriitoarei Viorica Răduţă păstrează densitatea şi greutatea scriiturii sale- fie că este vorba despre versuri sau proză, păstrează forţa de a te face să reciteşti pasaje sau pagini întregi şi, mai ales, păstrează „secretul” de a te face să îţi pui întrebări nu numai când citeşti, ci şi atunci când vei fi încheiat deja lectura. De altfel, pe coperta romanului „Un calcan pe Lipscani” -apărut la Editura „casa de pariuri literare”- criticul literar, eseistul şi publicistul Christian Crăciun scrie :”Cu o forță epică fără prea mulți concurenți în aria aceasta a romanului social, istoric, politic (în sensul originar), Viorica Răduță oferă un fel de monografie fabulatorie a Ploieștilor, și, implicit, a societății noastre recente într-un roman de o teribilă forță vizionară „.
Pe o hârtie a cărei culoare duce către vechi manuscrise, deschizându-se cu o primă parte intitulată atât de cuprinzător „Locul, hramul şi lumea”, urbea Ploieştilor se dezvăluie, monografic şi afectiv, pe aproape 300 de pagini ,când în largi orizonturi descriptive, când în alerte dialoguri, strângând laolaltă istoria, geografia şi politica locului, viaţa oamenilor şi trăirile lor în această aşezare de provincie.Întrepătrunderi şi salturi, reveniri şi punctări clare, lucide – şi ele caracteristice în scrisul autoarei- dau acea densitate a textului care nu lasă ochii să lunece repede şi superficial peste cuvinte, dar care nici nu le frânge curiozitatea de a afla ce urmează în pagina care vine sau într-un alt capitol. Capitole numite şi ele pe cât de expresiv pe atât chemător către cititor, doar câteva exemple vorbind de la sine: Mirosul cât viaţa.Mucavaua; Un pic de Apocalipsă;Ploieştii, în timpul şi după ţarul al II-lea; În ochiul urgiei;Cum doare creierul; De la Bel Ami la Mimiu şi Obor;Olimpiada şi astmul; Timpul care trece şi timpul care numai trece”. Presărate ici-colo, câteva fotografii alb-negru întăresc forţa monografică a romanului şi dau cu siguranţă fiori celor care recunosc ceea ce a surprins obiectivul. Pe ploieştenii get-beget sau pe cei care s-au legat de urbea aceasta îi va atrage cu siguranţă faptul că aproape nu există pagină în care să nu regăsească o trimitere către ceva ştiut- un loc, un eveniment, un nume, cu care poate chiar li s-a intersectat ,într-o perioadă sau alta a vieţii, istoria personală :Calea Oilor, Cinemascop, malurile Dâmbului, colţul Băncii Comerciale, Gara de Sud, strada Democraţiei, cartierul Cina, teatrul Toma Caragiu , Casa Albă,Vega, Statuia Libertăţii , ceasul de la Hale. Vechiul Lipscani, cel care dă numele cărţii.Istoria Ploieştilor mai vechi şi istorie mai de aproape…De exemplu, Bel Ami, Mimiu şi Obor-locuri atât de cunoscute, măcar după nume- sună ca un fel de nume de cod şi cititorului îi rămâne doar să dezlege povestea din spatele lor …Care este cu mult mai mult decât cea a unui loc ! Şi cu mult mai mult decât despre ceea ce a fost, cu o lucidă surprindere a ceea ce este şi o vizionară anticipare a viitorului. Un recurs la memorie, în care trecutul, prezentul şi ceea ce deja se lasă intuit se întrepătrund şi se completează. Poate de aceea romanul se şi încheie cu simbolul ceasului din turnul de la Hale- realitate şi metaforă în acelaşi timp !
