Florin Tănăsescu
Cândva, aveam angoase când auzeam de Crivăţ! Pe vremuri, ne plăceau alizeele. Firave şi cu bun-simţ. Se descălţau când intrau pe meleagurile noastre.
Personal, cu Austrul m-am înţeles cel mai bine. Beam câte o cafea cu el, fumam câte-o ţigară. Erau timpurile în care simţeam şi gustul viciilor, dar şi al vieţii!
Azi, nu mai este nici măcar răscruce de vânturi, să o poți lua la stânga sau la dreapta. Cât despre înainte…
La noi, bate Vântul-scrum. Despre el se vorbea, cândva, ca despre ceva ciudat. Cum ar fi despre cutremur. Ultima dată chiar am fost întrebat dacă l-am simţit.
– Cutremurul? Cum să nu!
– Nu, Vântul-scrum ce ne dă târcoale.
Îl simțisem, speram să plece.
Nici gând de ducă. A rămas. La un aşa popor ospitalier, nu era păcat să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard? Ba, da!
Stă într-o vizuină. Când i se năzare, iese ca şarpele la drumul mare.
Asemănarea dintre el şi târâtoare este că sâsâie: „Furaţi-vă căciula unul altuia! Treceţi la fapte și omorâţi capra vecinului! Otrăviţi-vă între voi! Pentru asta sunt suficiente vorbele-noroi!”.
Ca nişte oameni cuminţi, îl ascultăm pe Vântul- scrum. Păi, nu?
Dar, nu vă speriaţi! Fiinţa asta chiar râde. Adică rânjeşte la noi.
Buletinele meteo îl pomenesc: „Vântul-scrum îşi va face aparţia mai întâi la munte, apoi va coborî la deal, după care iar se va urca în capul vostru”.
Acestei ființe nu-i place la câmpie. Nu-i plac nici Munţii Măcin. Ăia sunt deja terminaţi…
În capul nostru mai sunt şi glume bune. Cum ar fi: „Dar, hai să ne avem ca fraţi!”.
Cândva, mă înţelegeam bine cu Austrul.
Până când Vântul-scrum a ajuns să stea picior peste picior în ţară şi fumează Carpaţi.
Carpaţi Orientali, Carpaţi Meridionali, Carpaţi Apuseni…
De munţiii Măcin nu se-atinge.
Măcinaţi suntem noi de ură, de zâzanie, de râcă…
La ordinul Vântului-scrum.
Aici și acum!
