Schimbarea la Faţă a Domnului este cunoscută în popor şi sub denumirea de Probojenia. Primele reprezentări iconografice ale Schimbării la Faţă sunt din secolul al VI-lea: mozaicul din Biserica „Sfântul Apolinarie“ din Ravenna şi cel din Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“ din Sinai. Din Scriptură aflăm că Mântuitorul, luând pe Petru, Iacov şi Ioan pe muntele Taborului, „S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi, iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit; pe Acesta ascultaţi-L”. Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Matei 17, 2-6; text paralel: Marcu 9, 2-7; Luca 9, 28-36). Minunea s-a săvârşit cu câteva zile înainte de patimile Mântuitorului, în anul 33 de la naşterea Sa, în scopul de a întări credinţa apostolilor, ca atunci când vor vedea patimile, moartea şi îngroparea Mântuitorului să nu se tulbure. Schimbarea la Faţă ne descoperă că Hristos a fost cu adevarat Fiul lui Dumnezeu. Prin firea omenească pe care a asumat-o, ne-a fost descoperită dumnezeirea Sa. În acest sens, Sfinţii Părinţi afirmă că „Hristos Se schimbă la Faţă, nu luând ceea ce nu era, nici preschimbându-Se în ce nu era, ci arătând ucenicilor ceea ce era, deschizându-le lor ochii şi făcându-i din orbi văzători”. Pe muntele Taborului, trupul Său a fost străbătut de lumina propriei dumnezeiri. Astfel, aproape toţi comentatorii Evangheliei sunt de acord că Schimbarea la Faţă a Domnului anticipează învierea Lui, iar învierea Sa o prefigurează pe a noastră. Faptul că Evanghelistul Matei spune despre chipul lui Hristos că era „ca soarele”, iar Luca, vorbind despre veşmintele Sale, menţionează că „erau ca zăpada”, ne descoperă că firea omenească nu a fost absorbită de cea dumnezeiască în Hristos, după cum nici „zăpada” nu a fost topită de „soarele” din El. Cele doua firi sunt unite în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit în Hristos. La început, sărbătoarea Schimbării la Faţă se pare că a fost aniversarea anuală a sfinţirii bisericii zidite în sec. IV de Sfânta Elena, pe locul de pe Muntele Taborului unde a avut loc schimbarea Domnului la faţă. Praznicul este menţionat în sec. VII, într-un calendar liturgic local al Ierusalimului, apoi în sec. VIII găsim sărbătoarea enumerată în sinaxarele constantinopolitane şi în diferite cărţi liturgice şi manuscrise greceşti. De asemenea, tot din sec. al VIII-lea se păstrează o predică festivă a sfântului Andrei Criteanul la Sărbătoarea Probojeniei. Sărbătoarea a fost generalizată până la sfârşitul sec al VIII-lea, când Sfinţii Ioan Damaschinul şi Coma de Maiuma au compus imne pentru slujba zilei. Dupa tradiţia populară, de Schimbarea la Faţă, agricultorii aduc la biserică primele roade ale recoltelor pentru a fi binecuvântate.
