Giorgiana Radu
Întâlnirile oamenilor în viața aceasta nu sunt întâmplătoare. Nu o spun eu, am simțit-o cred mulți dintre noi, în multe rânduri. Fiecare trecător ne învață, ne povestește ceva. Bunătatea, uneori, altruismul, suferința, răutatea, alteori, modestia. Multe lecții ne sunt predate „în viu”, dacă știm să le percepem. Venim unii către alții cu un scop.
O astfel de întâlnire am trăit zilele trecute. Ne pregăteam de călătoria, nu lungă, spre București, cu diverse ținte, în special medicale. O desprindere de domiciliu, aparent banală, presupune multe pregătiri și, deși începută cu o seară înainte, toate cele importante se înghesuie în ultimul ceas al „decolării”. Pe fondul acestei aglomerări, interfonul anunță vizitatori la Muzeul Pietrei, ceea ce în general e o bucurie, doar că acum nu se prea nimerea. Luciana, care ar fi putut să mă înlocuiască, nu se simțea bine, așa încât mi-am pus „uniforma” de ghid.
Cuplul mă aștepta în curte. Doamna, „vinovată” de această excursie, cum aveam să aflu mai târziu, pășea uimită printre pietre, așteptând parcă să i se destăinuie, râșnițele să-i povestească morăritul veșniciei, replica tronului de la Balcic al Reginei Maria, să-i împărtășească istorii neaflate, în timp ce domnul privea din alee.
Veneau de la Cluj, și petreceau câteva zile în zona noastră, cazându-se la singurul hotel care-i primeau cu câinele. Au ascultat, fără întrebări, prezentarea muzeului. Chipurile lor luminoase arătau încântare. I-am dus, firește, și la Biserica din Livadă. Pipăiau pereții din piatră, erau fascinați, dar cuvintele tot puține. La ieșirea din biserică, domnul se mai întoarce o dată cu fața spre interior și-mi spune pe ton așezat, parcă să nu deranjeze, dacă poetul Avramescu ar fi de acord ca el să dăruiască un vitraliu bisericii.
Așa am aflat cine sunt și ce fac. Aurora, soția, absolventă de ASE, este economist la o universitate din Cluj. El, Răzvan, absolvent tot de ASE (deși pasiunea lui era alta!), îndemnat de părinții care-i spuneau că din artă nu se trăiește, a recuperat „timpul pierdut”, urmând ceea ce-l chema cu adevărat, Arta Sacră. Acum face ceea ce îi place, și greu se lasă scos de soție din atelier.
Poetul Lucian Avramescu a fost nu doar bucuros de intenția frumoasă a artistului clujean, de a dărui din arta sa o lucrare bisericii, ba chiar i-a comandat contracost tot ce ține de priceperile lui și este necesar lăcașului din Livadă. Adică toate ferestrele, șaptesprezece acum și-n proiectul poetului, o ușă cu vitraliu și, dacă tehnica arderii sticlei în relief permite, două treimi din catapeteasmă într-un fel de passepartout de piatră. Așa că, din vizitator, Răzvan și-a intrat în rolul care-l prinde cel mai bine. A luat măsurători, timp în care, împreună cu Aurora, ne-am lungit la vorbă, mi-au împărtășit din taina acestei îndeletniciri cu har. Așa am aflat că lucrarea unui vitraliu durează două, chiar trei săptămâni uneori, în funcție de complexitatea picturii, a scenei redate. În tot acest timp, se introduce la cuptor de trei-patru ori, câteva ore, la o temperatură de până la 800 de grade. Apoi, după fiecare astfel de etapă se lasă până a doua zi, când începe următoarea.
Sigur că explicațiile artistului au fost elevate, ample, în termeni de specialitate. Eu le-am rezumat cu vorbele unui neștiutor în domeniu. I-aș fi ascultat pe amândoi ceasuri întregi. Oricum, vizita ce se dorea scurtă, s-a prelungit mult, cu drag și discuții pe teme diverse ce țin de viață, de artă, de perisabil. Am convenit împreună că întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare, atât pentru noi, cei de la Muzeul Pietrei, cât și pentru ei. Bucuria și recunoștința au fost reciproce.
Și, o constatare personală, în loc de final, complexul acesta cultural, Muzeul Pietrei, pe lângă toate semnificațiile lui adânci, mai are o calitate. Aceea de a aduce oamenii împreună. Oamenii buni, care clădesc împreună, care învață unii de la ceilalți, care dăruiesc din sufletul lor, fără nimic în schimb. Doar din iubire. Pentru frumos, pentru cultură, pentru un om.
