Nimic despre România educată. Doar despre România bolnavă…

Luiza Rădulescu Pintilie

Motto: „Acolo unde se cere un galben pentru ridicarea de oraşe, castele, monumente, arsenale – daţi o sută pentru creşterea şi educaţia unui copil!” (Martin Luther)

Mă revoltă, până la lipsa de aer, imaginea dezolantă a coloşilor industriali care ne-au dus cândva faima în toată lumea şi pe locul cărora au rămas acum hale părăsite, rugină şi paragină, ori se înalţă mândre supermarketuri! Trec foarte des pe lângă poarta Uzinei Mecanice Plopeni, pe care intrau, în fiecare zi, peste 12000 de angajaţi, e ştiut exemplul decăderii de la simbol al industriei prahovene şi româneşti la … mall a Întreprinderii „1 Mai” Ploieşti şi tocmai am văzut de aproape ce a mai rămas din combinatul de oţeluri speciale de la Târgovişte, ca să mă limitez doar la câteva dureroase exemple! Dar dacă există ceva care mă revoltă cu mult mai mult decât destinul dramatic al unor „piloni” nu numai ai economiei naţionale, ci şi ai vieţii multor familii de români, transformaţi în „căpşunari” şi „badante”, aceasta este soarta de astăzi a unei Românii… bolnave şi fără carte ! Fiindcă, judecând extrem de „la rece”, pe locul „mormanelor de fiare” se mai poate clădi câte ceva, dar pe cel al analfabetismului şi al unei sănătăţii precare ce ne situează în fruntea Europei – categoric nu!

V-aţi amăgit, poate, ca şi mine, că vremea neştiutorilor de carte e istorie ?! Că în vremea… semnăturii electronice şi la un pas de… naveta pământenilor în Cosmos , nu ne mai putem întoarce la vremea în care se aşeza, drept mărturie a identităţii, în vreun tabel, buricul degetului muiat în cerneală, cum am văzut eu „iscălindu-se”, într-un borderou de la un CAP sătesc, acum vreo patruzeci de ani, o bătrână ce-şi primea puţinii bani pentru truda grea, cu sapa, sub ploaie şi sub arşiţă, a pământului lucrat până la ultimul centimetru? Ne contrazic, cu argumente, statistici naţionale şi internaţionale, din care e de ajuns să decupăm doar câteva cifre: la începutul anului trecut, aproape 300.000 de copii din România, cu vârste cuprinse între 7 şi 17 ani, nici măcar nu se duceau la şcoală să deprindă fie doar să ştie să-şi scrie numele şi să citească. Mai grav de atât: dintre cei care se duc la şcoală, mai mult de patruzeci la sută sunt analfabeţi funcţional, adică, într-o traducere simplă, recunosc litere, pot scrie cuvinte individuale, dar înţeleg cu mare dificultate sau deloc sensul unui text, iar la matematică pot înţelege cel mult operaţiile simple! Rezultatele obţinute de elevii români la ultimul test PISA (Programme for International Student Assessment), în 2018 – realizat de OECD şi care evaluează în ce măsură elevii aflaţi aproape de finalul perioadei de educaţie obligatorie, la vârsta de 15 ani, deţin competenţele-cheie, cunoştinţele şi deprinderile de bază necesare pentru continuarea studiilor, cât şi pentru participarea la viaţa socială sau pentru integrarea pe piaţa muncii – nu mai lasă loc de prea multe comentarii: analfabetism funcţional la apogeu – 44 %, cel mai slab punctaj din ultimii 9 ani, cea mai mare cădere fiind la Matematică. Şi ca să fie şi mai clar, notăm definiţia dată de Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare analfabetismului funcţional încă din 1984: o persoană este analfabetă funcţional dacă nu se poate angaja în toate acele activităţi în care este nevoie de un anumit nivel de educaţie şi cunoştinţe pentru funcţionarea sa efectivă în cadrul grupului sau comunităţii din care face parte şi totodată pentru a-i da posibilitatea să folosească cititul, scrisul şi socotitul pentru ea şi pentru dezvoltarea comunităţii din care face parte. Repetăm şi subliniem: cititul, scrisul, socotitul. Nu cine ştie ce formule şi teorii complicate, nu zbor în Cosmos!!! Fără prea multe detalii, mai adăugăm un exemplu; conform studiului TIMSS 2019 „Tendințe în domeniul Studiilor Matematice și Științifice Internaționale” – România s-a clasat ultima din Europa, la același nivel cu Bahrain și Emiratele Arabe, la alfabetizarea științifică și numerică a elevilor de clasa a VIII-a. 22% dintre tineri sunt analfabeți funcțional la matematică și chimie, fizică, biologie. Iar pentru completarea tabloului, notăm că, potrivit unei evaluări realizate de Organizaţia “Salvaţi Copiii”, jumătate dintre elevii români simt că le e foame când ajung la şcoală, în termenii studiului, altfel spus, pe româneşte şi dureros de adevărat – se duc la şcoală cu burta goală! Şi dacă vrem să acceptăm că situaţia trebuie privită din mai multe unghiuri ale… sărăciei, mai spunem că acelaşi studiu relevă că tot vreo cinzeci la sută spun că au doar câteva cărţi de citit în casa lor. În schimb, sunt în creştere alarmantă violenţa fizică, cea sexuală şi emoţională în rândul copiilor şi tinerilor, maternitatea în preadolescenţă, dizabilităţile care îi împiedică să se integreze în societate, îi stigmatizează şi îi pun nedrept “la colţ” şi, nu în ultimul rând”, că se dezvoltă şi maturizează departe de părinţii plecaţi la muncă în străinătate, educaţi la şcoala străzii, sinonimă nu o dată cu şcoala… infracţionalităţii! În treacăt fiind spus, şi mulţi dintre părinţii rămaşi acasă se lasă tot mai puţin convinşi de rostul şcolii în viaţa copiilor lor şi că merită să se sacrifice ca să-i vadă oameni “cu carte”!
În şcoala în care eu am făcut primele clase primare – exact acelea în care înveţi să scrii, să citeşti şi să înţelegi ce anume ai citit, să socoteşti, nici măcar un singur elev nu încheia clasa a IV-a până nu ajungea la această… performanţă! Cei câţiva care dovedeau dificultăţi erau ţinuţi după ore, la meditaţie gratuită, de o învăţătoare care nu stătea cu ochii pe ceas să prindă nu ştiu ce tren ori “rată” de ajuns în oraş, şi dacă era chiar imposibil să priceapă ceva, repetau clasa, o dată, de două ori, şi tot nu erau lăsaţi să se iscălească punând degetul şi să se încurce la adunare, la scădere şi la înmulţire! Iar pentru părinţi era chiar o mândrie să-şi ţină copiii, oricât de greu le-ar fi fost, prin şcoli şi să ajungă cât mai departe…
Astăzi, într-o ţară în care sistemul de Educaţie a trecut prin reforme peste reforme, condus triumfalist de mai mult de 30 de miniştri în ultimii 30 de ani, declarat prioritate naţională şi intrat recent , cu gir prezidenţial şi sub asumare guvernamentală, în zodia României educate, ocupăm locuri fruntaşe ce ne amintesc dureros că analfabetismul nu e… istorie, aşa cum am fi vrut să credem! Şi nu doar aceasta e una dintre… suferinţele grave ale învăţământului românesc, la o primă strigare, fără o ordine anume, putând fi enumerate: şcoli care au încă toalete în curte şi tavane care pică pe elevi, lucrări plagiate până la nivel doctoral, “fabrici” de diplome, absolvenţi şi profesori de nota doi, şcoală on line făcută prin sate… din poartă în poartă, cu fişe duse cu microbuzul şcolar şi împărţite o dată pe săptămână elevilor, fără nicio explicaţie, fără nicio îndrumare. Departe de a generaliza, e o realitate că elevii nu au dispozitive de conectare la lecţiile virtuale, profesorii nu ştiu să le folosească şi, de fapt, cine n-a ştiut să predea bine aflându-se faţă în faţă cu elevul său, cum ar putea-o face… la distanţă, oricât de perfecţionată şi de accesibilă ar fi tehnica!
Şi pentru că suntem la capitolul “bolilor” României ce se vrea educată, drept pentru care la 1 august vor fi înfiinţate “comitete şi comiţii”, iar prin octombrie se vor adopta “legi subsecvente”, să aruncăm o privire şi în ograda Sănătăţii, celălalt domeniu declarat atât de prioritar încât, precum şi la Educaţie, alocările bugetare ne situează din nou în topul european, citit însă de… jos în sus! Mai pe scurt, potrivit unui studiu Eurostat realizat anul trecut, pe baza datelor din 2019, România se situa pe locul 26 din… 27, în faţa Irlandei, cu un procent din PIB de 3,6 la sută. Făcând un salt în… viitor, ni se promite că România va primi 9% din mult trâmbiţatul Plan Naţional de Redresare şi Rezilienţă pentru investiţii în infrastructură, digitalizare, reducerea abandonului şcolar în următorii patru ani. Aşa să ne ajute Dumnezeu, deşi dacă ne aducem aminte că unii dintre guvernanţi nici nu au vrut să jure cu mâna pe Biblie… slabe speranţe! La capitolul Sănătăţii-diriguit şi el tot de vreo 30 de miniştri în ultimele trei decenii, dintre toate statele din Uniunea Europeană, România alocă, tot potrivit datelor Eurostat, cel mai puţin pe cap de locuitor… 580 de euro, faţă de o medie de 2.982 de euro la nivel european, sau 5.260 de euro în Danemarca, 5.220 de euro în Luxemburg ori 5.040 de euro în Suedia, conform datelor referitoare la 2018. Ce ironie a sorţii să fim reduşi, după regulile matematicii, la “cap de locuitor” – acea matematică în care aproape jumătate dintre elevii români sunt… analfabeţi, abia reuşind să socotească! Şi asta în condiţiile în care românii sunt primii sau oricum pe locuri fruntaşe când vine vorba despre afecţiunile grave: cancer, diabet, boli de inimă, TBC, hepatită, cu incidenţe în creştere în ultimii ani. Şi după ce ne încăpăţânăm să rămânem cei mai bolnavi dintre europeni, mai şi murim mai devreme cu şase ani faţă de media întregistrată în UE ! “Succes” pe care se pare că nu riscăm să-l pierdem prea uşor atât timp cât în România sunt disponibile, în prezent, doar jumătate dintre medicamentele accesibile în celelalte sisteme sanitare europene, la fiecare şase ore un medic pleacă să trateze bolnavii altora, iar sute de localităţi nu au nici măcar un medic de familie! Iar radiografia… crizei vă este cunoscută, fiind mărită exponenţial sub lupa pandemiei care ne-a afectat într-un fel sau altul pe fiecare dintre noi şi continuă să o facă.
Ar mai fi ceva de spus?! Atât de multe încât preferăm să ne întoarcem la un vechi adevăr, care nu şi-a pierdut actualitatea, ci dimpotrivă:
“Acolo unde se cere un galben pentru ridicarea de oraşe, castele, monumente, arsenale – daţi o sută pentru creşterea şi educaţia unui copil!” (Martin Luther). Fiindcă de abia de aici încolo am putea spera să putem vorbi cu adevărat despre o Românie educată şi o Românie mai puţin bolnavă!