Lucian Avramescu

 

Se făcea că am visat sau poate că n-am visat
Că oamenii sunt vietăţile cele mai lesne de vânat
În preistorie erau hrana cea mai la îndemână
De aceea se piteau în peșteri și uneori după lună
Urșii carnivori dădeau cu uriașele lor brânci
De la ușa peșterii la o parte firavele stânci
Și se ospătau pe îndelete
Cu crudități de băieți și de fete
Cangurul alerga într-un picior
Iepurele întrecea pasăre-n zbor
Și nu erau prinși de niciun carnivor

Omul umbla beteag, pe două picioare
Se văita că aripa din umăr îl doare
Era mâncat de vrăbii și de furnici
Și încă de neinventații viruși mici

Ai visat aiurea, mi-ai putea spune tu cea iute alergătoare
Pe frumoasele-ți două arcuite picioare
Omul are în farfurie
Tot ce e viu în galaxie
Poate găti pe aragaz
Un dinozaur cu praz

Rămas singur cu zorii mei
Privesc lumina cum paște poienele fără miei
Cum usucă dealurile, dromadere ce duc în spinare
Pădurile cuvintelor mele apărute nevorbitoare
Cum lunecă la vale, în cascadă
Luate de puhoaie germanii și americi grămadă
Pe tigaia asfaltului dat pentru șotron cu cretă
Face moartea omletă
Ursul care se hrănea cu miere și zmeură în pădure
S-a învățat iar, ca-n preistorie, oameni să fure
Cine mă întreb, cine l-a învățat
Că omul e bun de mâncat?
Și spunând homo homini lupus și alte ziceri uitate
Din bibliotecile arse pe jumătate
Constat că singura vietate
Care s-a băgat pe sine în cartea de bucate
E omul, el, doar el pe el se mănâncă
Asta-i fabula și ar mai fi de zis încă

Asta am visat. Să aveți o zi fără grindină cât casa, iar dacă soarele arde prea apăsat trageți-vă la umbra lunii!

Sângeru, 30 iulie