George Marin
Luni, ziua „optimilor” Spania – Croația și Franța – Elveția, a fost mai liniștită pentru mine. Așa că am putut urmări în tihnă cele două meciuri, fără ca să fiu tulburat de alte gânduri legate de ceea ce se mai întâmplă și dincolo de fotbal.
A fost cea mai lungă zi a acestor „europene”. Sunt sigur că nu va mai fi alta la fel. Una în care am aflat cum se poate disputa un campionat european fără campioana mondială, fără vicecampioana mondială – europene și ele, am numit Franța și Croația – și fără deținătoarea titlului continental – am numit Portugalia, deja eliminată înaintea zilei în discuție.
În prima dintre cele două confruntări ale zilei mi-am reconfirmat – pentru mine însumi, desigur – că Spania, fără niciun jucător de la Real, este doar o imagine fluctuantă a Barcelonei, obligată de ADN-ul catalan să joace ceea ce multă lume numește tiki-taka, fără a-i stabili genul din punct de vedere gramatical, ceea ce are mai puțină importanță în fotbal. La noi, tiki-taka de astăzi se chema, la vremea copilăriei mele, bambilici. Adică frecăm mingea, pasăm, driblăm, dar nu prea avem treabă cu poarta, ci doar cu aplauzele celor din tribune susținute de acel „olé” atât de drag ibericilor. Poate că s-a lămurit lumea că acest tiki-taka – respect denumirea convențională – chiar într-o formă ceva mai agresivă, mai orientată spre a ataca poarta decât cea etalată în competiție până la acest meci, totuși, fără Messi, este doar un fel de … bambilici, pentru că, la Barcelona, el este cel care pasează pentru gol, el pătrunde, ori el marchează. Tiki-taka este bună în cazul în care ai în față o apărare mai naivă decât necesarul unei competiții de asemenea anvergură, așa cum a fost aceea a croaților.
Seara târziu, la București, pe stadionul pe care l-a inaugurat cu zece ani în urmă înfruntând echipa noastră națională, echipa vedetelor franceze, care nu chiar toate sunt franceze-franceze, a avut de furcă cu echipa elvețienilor, care nici ei nu sunt toți elvețieni-elvețieni, mulțumită globalizării sau altor cauze politice anterioare emanării acestui actual concept al amestecării lumilor. De fapt, „de furcă” a însemnat că o echipă bine sudată și care știa bine de tot ce voia a pus stop unui conglomerat de vedete care au jucat cu ideea că elvețienii nu pot rezista prea mult. Iată că reprezentanții cantoanelor au rezistat și au decis meciul la loviturile de departajare. Vedetele franțuze au fost coborâte de pe piedestalul lor de zei de către niște muritori cu râvna celui care visează și știe că poate urca și el acolo, spre Olimpul momentului. Singurul care a părut că intuiește pericolul a fost Deschamps, care, spre finalul primului mitan, avea o privire care părea că scrutează înapoi către vremea când colegul lui de apărare din naționala cocoșului galic, Louis Blanc, săruta chelia lui Fabien Barthez, chelarul buturilor franceze, înainte de meci, la „Mondialul” de acasă câștigat în 98. O formă de a invoca susținerea zeilor. Dar, luni, la București, „sărutul magic” nu a fost practicat și nici invocarea lui din priviri nu a funcționat în sprijinul francezilor. A fost o dovadă a faptului că Zeus al fotbalului, ca și Zeus cel din mitologia greacă, nu acceptă muritori în preajma sa. Ratând lovitura decisivă, Mbappé ne-a arătat tuturor că este, și el, la fel de muritor ca oricare altcineva. El este, cu siguranță, un pic mai bun ca ceilalți mari și cu mult mai bun decât majoritatea celor care aleargă după balonul rotund. Dar nu în fiecare zi. Există și zile „negre” pentru el. De aceea nu i se poate atribui, a priori, statutul de zeu al fotbalului. Un zeu al fotbalului este creat de măria sa spectatorul. Și, ca orice este creat de om, este vremelnic. Mai ales în fotbal.
Revenind pe pământ, nu pot să nu îi admir pe Pogba și pe Benzema, pe primul pentru frumosul gol marcat, iar pe al doilea punctând ca un adevărat „matador de Real Madrid”. Ceea ce a lipsit tocmai … Spaniei.
