Acesta a trăit în zilele împăratului Constantie, fiul lui Constantin cel mare, şi era râvnitor fierbinte al drept-slăvitoarei credinţe, și avea atâta vitejie a sufletului şi atâta defăima lucrurile acestea trecătoare, şi se nevoia ca să se sporească dreapta credinţă şi Ortodoxia, măcar că împăratul avea gând împotrivă, fiindcă era arian. Pentru aceasta atunci când îl înfricoşa şi îl înspăimânta Constantie că-i va tăia mâna dreaptă, de nu va scoate alegerea cea făcută de marele Meletie, care era la dânsul, el a întins amândouă mâinile, primind cu bucurie mai degrabă tăierea lor decât să dea alegerea cea cerută. Pe acest preacuvios părinte al nostru, în urma lui Constantie şi a lui Iulian, căzând Valens în boala relei credinţe ariene, l-a scos din scaunul său şi l-a osândit să fie izgonit la apa Dunării. Dar după moartea lui Valens s-a întors sfântul la Samosata, episcopia sa, care se afla în Siria, aproape de râul Eufratului, în Mitropolia Edesei. Apoi după multe lupte şi biruinţe ce făcuse în aceleaşi lupte, şi-a aflat sfârşitul mucenicesc, pentru că, aruncând o femeie făcătoare de rele şi ariană cu o cărămidă de sus de pe un acoperiş, lovi pe sfântul în cap, pe care încă mai înainte de a muri, sfântul a iertat-o, urmând Stăpânului său şi întâiului Mucenic Ştefan. Deci se face soborul şi praznicul lui în biserica Sfântului Ioan Botezătorul, aproape de cea a Adrianilor.
