Giorgiana Radu, AM Press
– Stimată doamnă Violeta Tănase, sunteţi medic primar în Medicina de Urgenţă și purtător de cuvânt al Spitalului Judeţean de Urgenţă Ploiești. Înainte de a vorbi despre profesie, spuneţi-mi, vă rog, lucruri mai puţin știute de public despre drumul către medicină și nu doar. De pildă, unde v-aţi născut, de unde a izvorât dorinţa spre domeniul acesta atât de complex al vindecării oamenilor, cât de greu v-a fost să ajungeţi în punctul în care vă aflaţi acum?
– Sunt moldoveancă, din Tecuci, judeţul Galaţi. Era un oraș mic, cu personalitate, cu mulţi intelectuali, cu copii ambiţioşi. Ne cunoşteam între noi și era o mândrie extraordinară să ai un copil care să reușească la Facultatea de Medicină.
În fiecare vară, după afişarea rezultatelor la facultăţi, cei trei-patru-cinci copii de excepţie care erau admiși la Medicină, erau eroii orașului. Mi-am dorit și eu să le fac părinţilor mei această bucurie și m-am hotărât să mă pregătesc pentru marea bătălie – examenul de admitere la Medicină. Îmi doream să am o profesie în care să pot lucra cu oamenii, să pot face ceva care să-mi aducă satisfacţia de a putea face bine pentru ceilalţi.
În 1987 a fost prima încercare … mi-au lipsit 4 sutimi pentru a fi admisă la Facultatea din Iași. A fost greu, am fost dezamagită, muncisem mult, dar nu suficient. M-am mobilizat și în vara următoare am reușit: eram studentă la Facultatea de Medicină “ GR. T. POPA” din Iași, făcându-i fericiţi pe părinţi și împlinindu-mi visul de a putea ajuta oamenii în suferinţă.
Studenţia a fost o perioada grea, dar frumoasă și la sfârșitul celor șase ani am reușit să-mi aleg, în urma examenului de rezidenţiat, specialitatea Medicina de Urgenţă. Era o specialitate nouă, despre care nu se știa foarte bine ce fel de specialiști va forma, dar mi s-a părut potrivită pentru ceea ce-mi doream să fac în cariera mea de medic – îmi doream să ştiu cum să intervin prompt, când pacientul are nevoie, să pot, cu un gest, cu o decizie, să fac diferenţa între viaţă și moarte și apoi să pot privi în ochii pacientului salvat, citindu-i recunoștinţa.
– De 26 de ani vă desfășuraţi activitatea ca medic urgentist. În Unitatea de Primiri Urgenţe (UPU) ajung, de regulă, cazurile grave, oameni a căror stare de sănătate e serios degradată. Cu o asemenea experienţă, vă mai sperie ceva, au fost momente în care mila pentru suferind v-a copleșit, îngreunând actul medical?
– Rezidenţiatul l-am făcut în București și după trei ani am devenit medic urgentist în Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploiești, orașul unde mă stabilisem, căsătorindu-mă cu un ploieștean. De atunci lucrez în UPU și, sincer, nu mă văd făcând altceva, deși e greu, din ce în ce mai greu.
Judeţul Prahova este un judeţ cu populaţie numeroasă, industrial, cu circulaţie aglomerată, cu zone turistice care crează aglomeraţii mari, în toate sezoanele. Am văzut și am tratat în UPU aproape orice s-ar putea prezenta în oricare UPU din lume. Am văzut accidente rutiere îngrozitoare, cu victime multiple, am văzut accidente de muncă deosebite, am văzut pacienţi cu patologie diversă și gravă, pentru care am dat tot ce am acumulat în toţi anii în care am învăţat să acord primul ajutor. Am avut succese de care sunt mândră, salvând vieţi, am și pierdut pacienţi pentru care nu am reușit să fac atât cât ar fi trebuit, ca să fac diferenţa.
Eu cred despre mine că, atunci când e nevoie, știu să mă mobilizez și nu las emoţia să-mi afecteze eficienţa de medic urgentist. Mărturisesc că este ceva ce nu pot face fără să mi se rupă sufletul : nu pot comunica unui părinte că fiul sau fiica sa a pierdut lupta și că eu nu am reușit să-l salvez. A trebuit să fac așa ceva de câteva ori în cariera mea și nu-mi pot șterge din minte chipul părintelui care nu poate înţelege o asemenea veste. Asta este ceea ce mi se pare cel mai greu de făcut pentru un medic; rămâi cu cicatrici în suflet pe care nu le vindecă nimic.
– Doamnă doctor, traversăm cu toţii vremuri complicate. Pandemia de coronavirus ne-a luat prin surprindere, ne-a prins nepregătiţi. Dumneavoastră, medicii, întreg personalul medical, aţi luptat și încă luptaţi la propriu cu acest virus. Cum descrieţi bătălia aceasta inegală, cu necunoscutul care ucide, și pe care trebuie să-l învingeţi cu puţinul pe care-l aveţi la îndemână?
– Lupta cu coronavirusul a fost o experienţă cumplită pentru noi, cei care a trebuit să învăţăm din mers ce e de făcut pentru pacientul bolnav de o boală despre care nu știam absolut nimic. În fiecare săptămână se schimba definiţia de caz, emisă de minister, în fiecare zi vedeam alte și alte manifestări ale acestei boli, vedeam oameni murind și nu reușeam să facem ceva să stăpânim acest virus. Ne-am temut cu toţii să nu ne infectăm, să nu-i infectăm pe cei de acasă, să nu expunem pacienţii cu alte patologii la riscul infectării cu SARS-CoV-2. Eram convinsă că nu voi putea să mă protejez permanent, așa încât să nu mă atingă și pe mine la un moment dat. Veneau pacienţi din ce în ce mai mulţi, gravi, care necesitau intervenţie rapidă din partea noastră, spitalul devenise neîncăpător, personalul era deja decimat de oboseală și de infectarea cu noul coronavirus. Au fost momente de descurajare, simţeam că nu vom reuși să ieșim la lumină, ne lipseau atât de multe! Spaţiu pentru cei suspecţi, posibilitatea de a-i testa rapid şi a-i separa pe cei pozitivi de cei negativi, uneori nici oxigenul nu era suficient.
Situaţia s-a complicat cel mai mult în toamnă, octombrie-noiembrie, când pur și simplu nu mai aveam unde să-i internăm pe cei pozitivi, cu stare gravă, nu erau locuri în spitale, izolatorul UPU era plin cu zeci și zeci de bolnavi sufocaţi. A fost o experienţă îngrozitoare pentru mine și colegii mei, probabil așa se întâmplă în războaie, când moartea e prezentă printre noi și nici nu știi când îţi fură pacientul. Combinezoane, măști, viziere, măști de oxigen, panică, erau atâtea bariere între medic și pacient! Cum să-l ajut, cum să-l încurajez, cum să-l fac să aibă încredere în mine, robotul alb, mascat, care are doar ochii vizibili și aceia îngroziţi?! Virusul asta a rupt puntea dintre medic și pacient, a distrus mai mult decât vieţi și familii și echilibre. A făcut să se îndepărteze om de om, medic de pacient, s-a pierdut încrederea pacientului în medicul său.
– V-aţi izbit și vă izbiţi în continuare de neîncrederea oamenilor în existenţa virusului, fapt ce vă complică munca. Unii v-au „mulţumit”, pentru efortul depus, cu injurii. Cum le răspundeţi, ce le transmiteţi coronascepticilor?
– Rămân la părerea că pierderea cea mai mare a societăţii noastre, cauzată de pandemie, este pierderea încrederii pacientului în medicul curant. Mi se pare revoltător și dureros deopotrivă să încerc să-mi ajut pacienţii cu ceea ce ştiu și pot face și să-mi fie pusă la îndoială buna-credinţă, să fiu întrebată, să răspund cu un sfat medical și să mi se răspundă că am un interes meschin pentru care sfatul meu este “testează-te!”, ”vaccinează-te!”. Să fiu acuzată că eu și colegii mei, medici, suntem plătiţi ca să raportăm cât mai multe cazuri pozitive… Cum am ajuns aici?! De ce acum câţiva ani sfatul meu medical era urmat cu sfinţenie, iar acum pacientii mă contrazic și mă acuză?!
Când am pierdut încrederea lor și mai ales de ce-am pierdut încrederea celor care altădată îmi cereau sfatul medical la tot pasul?! Le spun cu durere în suflet că niciodată nu am făcut ceva care să producă suferinţă pacienţilor mei, că această boală afectează atât de mult organismul, atât de divers, lasă așa multe sechele, încât nu ai cum să-i negi existenţa, nu ai cum s-o ignori și, mai ales, ești dator să faci tot posibilul să împiedici răspândirea ei prin toate mijloacele – mască, igienă, distanţare, testare, vaccinare.
– Aţi simţit pe propria sănătate agresivitatea acestei boli, generate de noul coronavirus (știm că aţi fost la rându-vă infectată și nu ușor), iar acum vă aflaţi din nou în linia întâi. După experienţa trăită, nu v-a fost teamă să vă reluaţi activitatea în spital?
– M-am infectat la jumătatea lunii octombrie, când deja numărul cazurilor în spital și la nivel naţional devenise mare, greu de gestionat. Am făcut o formă severă de Covid-19, cu afectare pulmonară importantă, deși eram o persoană sănătoasă, fără comorbidităţi. Poate că oboseala prelungită a fost cea care m-a făcut mai vulnerabilă. Am stat cinci zile în ATI, în Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploiești, apoi, agravându-mă, m- au transferat la Spitalul „Marius Nasta” pentru încă 10 zile. Colegii mei din UPU erau convinși că voi pierde bătălia cu boala, pentru că evoluţia a fost spre agravare, în ciuda întregului arsenal terapeutic folosit. M-au plâns, s-au rugat pentru mine, m-au ajutat cu tot ce era omenește posibil și vă mărturisesc că a fost una dintre cele mai grele perioade din viaţa mea. Le mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături, prieteni și colegi.
La externare am ajuns acasă cumva vindecată, dar cu multe probleme, afectare musculară, pancreatită hepatică, neuropsihică. Treptat, mi-am revenit, am reînceput activitatea în spital, șase luni fiind scutită de munca de noapte. Acum mă simt aptă de a-mi relua activitatea ca înainte de boală și chiar o voi face, cu același entuziasm și devotament.
E greu de partea cealaltă a baricadei… e greu ca pacient în ATI, agăţat de toate aparatele, perfuzoare și sursele de oxigen, dependent total de ajutoarele cadrelor medicale costumate în alb, mascate. E greu să nu-ţi recunoști medicul curant, decât poate după voce, e greu să aștepţi tratamentul tămăduitor administrat de asistente epuizate de efort și de munca în costume etanșe. E și mai greu să nu poţi fi vizitat de cei dragi și la externare te temi să nu duci cu tine acasă virusul ucigaș. Dar totul a trecut…
Acum mă bat din nou cu el din postura de medic și nu de pacient și mi-e teamă de el în continuare pentru că încă nu l-am stăvilit și încă nu știm tot ce trebuie să știm despre această boală.
– Ce vă nemulţumește, astăzi, ca medic?
– Cel mai mult mă nemulţumește atitudinea unor pacienţi și aparţinători care și-au pierdut respectul și consideraţia pentru noi, medicii. Toate problemele sistemului sanitar, care nu sunt puţine, se reflectă în noi, cei care la rândul nostru suntem nemulţumiţi de aceste probleme. Nu noi, medicii, suntem vinovaţii, deși pacienţii, unii dintre ei, așa percep. Sistemul sanitar românesc în acest moment este incapabil să asigure asistenţă medicală gratuit tuturor pacienţilor, deși se laudă că o face. Suntem puţini, epuizaţi, hărţuiţi de atitudinea pacienţilor și a unei părţi din presă, dezamăgiţi de punctul unde s-a ajuns în relaţia medic-pacient.
Mă nemulţumește infrastructura – aspectul și dotarea locului meu de muncă.
Mă nemulţumește faptul că suntem puţini medici, puţine asistente și personal auxiliar, ceea ce duce la întârzieri, ceea ce duce la epuizarea noastră, a celor care muncim așa de ani mulţi.
Mă nemulţumește și faptul că lumea medicală este condusă de oameni care nu fac parte din rândul nostru, al celor care profesăm. Ne conduc oameni care nu au lucrat niciodată la patul bolnavului, care habar nu au de ce ne lovim noi în fiecare zi.
– Aţi fost tentată să profesaţi în altă ţară, așa cum mulţi dintre colegii dumneavoastră au ales?
– Am fost și eu tentată la un moment dat să plec să profesez în altă ţară. Era o perioadă când colegi de-ai mei plecau și veștile despre ei erau bune. Lucrau în spitale moderne, făceau ceea ce învăţaseră, erau apreciaţi la valoarea lor, se realizaseră din punct de vedere profesional într-un timp relativ scurt. Mi-am făcut și eu dosarul pentru a pleca să lucrez în Anglia. Problema a fost că nu m-am putut desprinde de familie. Aveam doi părinţi a căror unică fiică eram și pe care nu i-am putut abandona, aveam un fiu în școală, care nu era nici mare dar nici mic și care avea nevoie de prezenţa mea, aveam un soţ care avea o profesie greu de adaptat la lucrul în altă ţară. Așa că am renunţat și am rămas aici.
– Sunteţi văzută de colegi și pacienţi drept un om bun, zicere care adună în ea multe calităţi, umane și profesionale. Dumneavoastră cum vă definiţi?
– Mi-am dorit întotdeauna să fiu percepută ca un om bun, mi- am dorit să-mi păstrez iubirea faţă de oameni, în ciuda multor dezamăgiri, mi-am dorit să-mi păstrez feminitatea, în ciuda trecerii anilor, mi-am dorit să rămân verticală, chiar dacă viaţa m-a mai “frânt“ câteodată și cred că am reușit.
– Aveţi un băiat. Vă urmează exemplul în ceea ce privește meseria dumneavoastră, l-aţi îndemnat în sensul acesta?
– Am un băiat de 26 de ani, născut pe timp de iubire și crescut cu drag, așa cum știm noi, mamele, s-o facem. M-aș fi bucurat mult să-mi urmeze în carieră, să-i pot sprijini zborul cu tot ce am acumulat în toţi anii de studiu și de muncă, sprijin pe care mi l-aș fi dorit și eu la început de profesie și de care nu am avut parte, eu fiind primul medic din familia mea.
El și-a dorit altceva și l-am ajutat cu tot ce-am putut să-și împlinească visul, să facă în viaţă ceea ce-i place. Astăzi este inginer de sunet, este pasionat de muzică, de film. Pare atât de diferit de ceea ce sunt eu și totuși nu-i așa. Și el iubește oamenii, frumosul, arta. Sunt mândră că am un fiu ca el.
– Doamna doctor Tănase, ce înseamnă timp liber pentru dumneavoastră?
– Timpul meu liber este mult mai puţin decât mi-aș dori și totuși el există. Îmi place enorm să călătoresc, îmi place să ascult muzică și să cânt, citesc și grădinăresc în bucăţica mea de grădină.
– Ce-i aduce tihna sufletească Violetei Tănase?
– Locul care mă face să-mi simt sufletul liber și curat este malul mării. Acolo simt că renasc, acolo uit și iert, acolo-mi refac rezerva de energie, putând merge mai departe. De câte ori pot, revin la malul mării și de acolo mă întorc alta.
– În încheiere, vă rog, faceţi câteva recomandări cititorilor noștri, cărora le dorim să ajungă cât mai rar în postura de pacienţi, chiar deloc dacă s-ar putea.
– Pe cititorii dumneavoastră i-aș sfătui să iubească și să se iubească, să se bucure de lucrurile mărunte din fiecare zi, să-și preţuiască sănătatea, fără de care nimic nu poate fi perfect în viaţa lor.
