Florin Tănăsescu
Pe această cale, pe acest drum bătătorit de toţi nebunii pământului, am văzut la margine stând un om şi-un pom bun.
Pe lângă acest drum nebun, mi-au spus alţii, chiar acum stau arbori cu suflete. Unii dintre voi mi-aţi povestit că un copac v-a ajutat în nu ştiu ce împrejurare. Nu mai contează care. Binele făcut se înrădăcinează. Aşa se face că, în timp, omul cu bun-simţ devine el însuşi un arbore.
Altcineva mi-a spus cândva că oamenii proşti de buni se pitesc. Uneori după nori, alteori apar sub formă de zori. Dar, nu-i vedem. Fiindcă după aia dispar în scoarţa copacilor, în trunchiul lor, în inelele lor ce numără anii pierduţi. La număr, treizeci.
Anii din ţara smochinului uscat. Păcat!
Pe acest drum – al nebuniei, al neîmplinirii, al nefirescului – aleargă smochini uscaţi, ce se cred împăraţi. Bat pas de defilare smintiţii. Se împăunează parveniţii. În urma lor, se târăsc neverticalii jnepeni ce se visează stejari.
Iar oamenii şi arborii se-ascund unii după alţii. Le este jenă de nesimţirea care-a bătătorit o cale ce trece prin inima unui neam.
Ţara smochinului uscat. Păcat!
Pe această cale – ce duce spre un apus al omeniei, al multor ce au fost şi nu mai sunt – există, trebuie să existe, un semn de circulaţie: „Drum înfundat!”
Ţara smochinului uscat. Păcat!
Tot cineva mi-a spus că o pădure se naşte din tot mai mulţi oameni cu bun-simţ, al căror destin asumat este, deocamdată, să fie cuminţi.
Sunt tot mai mulţi: şi oamenii proşti de buni, şi arborii de la margine de drum. Atât de mulţi că începe să prindă contur o pădure.
Pădurea ia forma unei noi ţări.
„De treci codrii de aramă, de departe vezi…”.
Totul este să crezi!
