Lucian Avramescu
Pe la patru, în noaptea care a binevoit să se isprăvească, a bubuit cerul, imediat după ce biciul alb al unui fulger a luminat o secundă Valea Cricovului Sărat. Ferestrele au zornăit ca la cutremur.
Numai casa, cu pereții ei groși de piatră nu a băgat în seamă dezlănțuirea cerească. Acum a răsărit un soare cât roata carului, iar meșterii mei se văd trebăluind lângă scheletul de piatră al Bisericii din Livadă unde sortează lespezile uniform feliate venite ieri din Dobrogea. Nimeni nu știe cum va arăta în final, fiindcă chinovia dedicată Maicii Domnului e desenată întreagă, cu detalii de mimică a stâncilor și aranjamente de mobilier interior, doar în capul arhitectului, adică al meu.
De când cu tunetul care a dat deșteptarea în șapte sate, n-am mai adormit și m-am tot gândit la pensionari. Ei, adică noi, nu ne prea asortăm cu somnul, dar gândul se localizase pe umorul foarte special al celor care mai tragem de timp pe aici.
L-am cunoscut, în tinerețea mea de scriitor care muncea la gazetă, gazetărind, pe unul Nea Zambilă, în Băilești. Am fost acolo de vreo trei ori într-un juriu al Festivalului umorului. Amza Pellea îl patrona de pe perete, ca poză, dar și în mesele din separeu unde ne îndestulam, în trei, fiindcă în juriu era și Guță Băieșu, hâtru și odihnitor, din bucatele stropite cu zaibăr, aduse într-un ceremonial respectuos pentru ilustrul lor concetățean, de gazdele băileștene. Râdeam de ne prăpădeam de inventivitatea umoristică a lui Nea Mărin, care scotea râs din piatră seacă. Ei bine, tot la Băilești, am cunoscut eu un pensionar, pe care toți îl strigau Nea Zambilă. Omul ăla scund, cu un cap ca o tingire lustruită, era peste tot și căra buna dispoziție cu el. De acolo mi-a rămas convingerea că pensionarii au cel mai grozav simț al umorului. Am urmărit asta toată viața și mi-au rămas doar confirmări. Cu toată tristețea din sufletul lor, pensionarii acumulează umor și împrăștie glume. Nea Zambilă părea un angajat al Casei de cultură din Băilești. Era la ușă, trăgea cortina, iar mie îmi spunea bancuri excelente cu olteni și ardeleni în care ardelenii ieșeau, firește, mereu în pierdere.
La plecarea de la ultimul festival, am trecut prin piața orășelului, pentru o documentare vizuală. Nea Zambilă era acolo. Vindea chite de pătrunjel. Toți cumpărau de la el. M-a întâmpinat cu zâmbet: ”Mai învârtim și noi bastonul, domnule Avramescu, să iasă un leu, că n-om sta degeaba, ca proasta-n târg!” Mi-a povestit că pătrunjelul e al unei vecine, văduvă și schiloadă de picioare. ”Nu e demoralizată. Zice că dacă mai trăia bărbatu-său mai avea nevoie de ele la hârjoneli. Așa, umblă de-a bușilea și cultivă cel mai frumos pătrunjel din Băilești. I-l vând. Dacă îmi iese și mie un franc măresc pensia cu un buric de deșt. Dacă nu, îi dau ei tot. Important e să nu stai. Dacă stai, vine hoața și te înhață”.
Nu știu de unde i se trăgea numele de Zambilă, iar Nea Zambilă păreau nume și prenume în buletin.
Cum de am ajuns eu cu gândul la el după tunetul de dimineață? Habar n-am.
Buni zori, prieteni și să aveți ziua pe care v-o doriți!
