Florin Tănăsescu
Cândva, mă consideram Narcis. Şi eram ofticat pe câte unii care te lăudau, îţi făceau curte, te ridicau în slăvi. Îţi scriau misive gen „Viitor de aur, ţara noastră are”.
Mă consideram frumos, dar mai aveam o răfuială cu unul care scria „Între Dumnezeu şi neamul meu”. D-aia nu m-am aruncat atunci, ca închipuitul Narcis, în prima fântână.
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
„Pământul pe care îl calc, văzduhul pe care îl respir”. Erai „Nimic pentru tine, totul pentru toţi!”. Eu, fraierul de-atunci, tot amânam să m-arunc în fântână. Nu bănuiam că de fapt ciuturile vor scoate, din fântânile tale, nămol. Eram visător.
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
Eu, naivul, nu ştiam ce va urma. Eu, ca orice Narcis al neamului ăsta – mândru de sine şi de tine – vedeam doar „Ameţitoare apă, ce limpede te clatini”.
Târziu am înţeles că trebuie să citesc „Biată ţară, ce limpede te duci”.
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
Erai „la o margine de mare, unde valurile fac noduri albe. Erai cât istoria noastră”. Iar eu amânam s-o iau razna pe „câmpiile asire şi întunecata mare”, fiindcă începusem să am îndoieli când auzeam despre „istoria noastră”.
Eram dus pe gânduri. Fumam! Şi mă gândeam „la nişte idealuri şi mai frumoase”. Pentru tine, pentru mine. Fiindcă…
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
Azi? Azi stau şi mă gândesc de nu cumva am trăit viaţa altcuiva într-o altă ţară. Acum, stau ca fraierul şi te aştept. Unde? Păi, habar n-am!
Doar că nu mai cred în vorbe. Şi mă-ndoiesc că „ginta nobilă latină şi-adună copiii ei”. Sunt departe de tine, departe şi tu de ei. N-au casă, n-au masă. Şi nu prea au de gând să vină nici mai devreme, nici mai târziu, acasă!
Acasă, „pe-un picior de plai, pe-o gură rai”. Acum, mi-e teamă să zic: „Te-am aşteptat te-am aşteptat…
Fiindcă tot eu îmi zic: „Tu n-ai venit, tu n-ai venit!”.
Şi ce mulţi fraieri ca mine te-au iubit! Pe tine, „Ţara mea de visuri, ţara mea de dor”.
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
