Florin Tănăsescu
A existat, este şi va fi mereu cineva care va fi prostul altcuiva. Ca în armată, când doi soldaţi sunt împreună. Unul e şef, celălalt – subaltern.
De când cerul şi pământul, a fost, este şi va fi câte unul care nu va ieşi, moţ, în faţă!
Ăsta e prostul plutonului!
De regulă, pe un astfel de om, nimeni nu dă doi bani. Stă la urmă şi poartă steagul. Maşinile cu girofar ocolesc trupa – „Urma scapă turma…” – şi cam aşa se scrie istoria naţiei ăsteia.
Datorită lor, proştilor plutoanelor!
Uneori, câte cineva îi spune: „Pentru că ai stat în pătrăţica ta, pentru meritele tale, om fără nume, te avansăm. În sensul că nu vei fi ultimul om, ci penultimul!”.
Evident, drept răspuns, nedeşteptul ţării nu vrea să urce un loc în ierarhia socială. Şi rămâne tot de căruţă. Iar roata se învârte, încă, datorită lui. Încă, datorită lor.
Datorită lor, proştilor companiei!
Adeseori, lumea merge la teatru. Ăia – scuzaţi! – aceia mai şmecheri – urcă pe scenă. Îşi dau coate. Calcă pe cadavre. Devin idolii zilei. Primesc aplauze. Scuzaţi, se-aplaudă între ei! Bieţii de ei!
Doar câţiva mai rămân în sală. Îşi întorc cu scârbă privirea şi-apoi răsfoiesc o carte: „Bâlciul deşertăciunilor”. Cine sunt ei, care citesc?
Proştii companiei!
La defilări, la presărări „pe-a lor morminte/ ale lacrimilor flori” , unii zăbovesc mai mult la Monumentul Eroului Necunoscut. Acolo simt, acolo cred că se cuvine să fie dat onorul. Cine sunt ei?
Proştii companiei, nedeştepţii naţiei. Ăia – nu aceia – care duc steagul.
De când soarele şi luna, de când Carpaţii şi Marea, au fost, sunt şi vor fi unii care mai cred în ţara asta.
Care-or fi ăia (nu aceia)?
El – prostul plutonului, ei – proştii companiei.
„Fraierii” României…
