Nicoleta Dumitrescu
A început de ceva vreme Postul Paștelui, considerat cel mai lung și aspru post din an. Venirea pandemiei, mai exact staționarea ei, cu infiltrarea atât de dureroasă și cu implicațiile atât de grave în toate domeniile, a reușit însă să scoată la suprafață, și mai mult, duplicitatea.
Iar fariseismul, victimizarea, cu orice preț, incitarea, acuzațiile pe nedrept s-au transformat într-un soi de bătut șaua ca să priceapă … ceilalți, scopul fiind, adesea, identificarea unui câștig care să fie în primul rând personal. Iar câștigul, mai ales de imagine, bate recorduri după recorduri, dată fiind descoperirea internetului și a paginilor de socializare de către toți cei care consideră că pot avea opinii despre tot și toate, deși, se știe, nimeni nu poate să dețină adevărul absolut.
Așa că, sub umbrela abținerii de la carne, ouă, brânză, lapte, sunt destui aceia care consideră că nu trebuie ținut post și de la clevetire, de la a gândi sau de la a face rău cu orice preț și cu cea mai mare deschidere și plăcere, ca un fel de hrană sufletească!
E de ajuns să se întâmple ceva rău ca, imediat, cineva să găsească și vinovații! Fără ca acel cineva să fie în domeniu, să fie avizat să emită păreri, cu atât mai puțin concluzii. Iar vinovații sunt întotdeauna …alții!
Așa s-au creat tabere, adversari, ca și când răul n-ar fi o stare în sine, ca opus al binelui. Contează doar că răul trebuie să fie, obligatoriu, cântărit exact de cel care pretinde că el deţine măsura tuturor lucrurilor şi are chipurile îndreptăţirea să arunce piatra . Deşi, cei care îl cunosc bine ştiu că de fapt ar fi printre ultimii care ar avea acest drept…
Anul trecut, pe vremea asta, nu puțini erau cei care credeau că pandemia și restricțiile, care au schimbat total ritmul vieții normale, o să-i schimbe și pe oameni. Că o să schimbe percepții, idei, automatisme, empatia fiind de așteptat să fie vizibilă inclusiv la cei care credeau că totul începe și se termină doar cu ei. Pe unii, invazia covizilor a reușit să-i mai înduioșeze, să le schimbe percepția despre mâna întinsă cu adevărat, mai ales dacă a fost vorba despre boală, izolare sau carantină.
Peste alții, însă, pandemia a lăsat cu totul alte urme, ca o confirmare a aluatului din care și erau de fapt. Un aluat care, oricât de mult post de anumite mâncăruri ar ține, cu gândul și cu fapta merg înainte, orbește, pe drumul știut, considerând că dacă mai au timp și trec și pragul unei biserici, se spovedesc şi se închină, sunt deasupra celorlalţi. Dau sentinţe, arată cu degetul şi se urcă singuri pe un piedestal, aşteptând să fie admiraţi.Ideea este că, dacă s-ar mai pune şi în locul celorlalți, recunoscându-le şi acestora meritele atunci când sunt şi iertând când e de iertat, poate că atunci problemele, oricât ar fi ele de probleme, s-ar vedea altfel, și astfel ar fi găsit și timpul pentru identificarea posibilelor rezolvări!Pentru că, să nu ne amăgim, nimeni nu este şi nici nu va fi perfect ! Şi fiindcă este confirmat că deja timpul nu mai are răbdare, poate n-ar fi rău ca această perioadă a postului Paștelui, care coincide cu așteptarea la revenirea la normalitate, să fie considerată şi un fel de început al cântăririi propriei persoane în relația cu ceilalți, unde, repetăm , nimeni nu este perfect și nu deține adevărul absolut.
