Fotografie de aducere aminte în frumosul pridvor boieresc al Conacului Bellu

Luiza Rădulescu Pintilie

Nehotărârea acestei primăveri nu a stins cu totul parfumul locului în care se dezvăluie privirii unul dintre cele mai frumoase conace de secol XIX din Ţara Românească- Conacul Bellu de la Urlaţi! Arbuştii galbeni de forsiţia plini de flori şi cei roşii ,de merişor, zambilele, narcisele, primulele şi lalelele încă îmbobocite îşi împletesc miresmele cu cele ale vechimii zidăriei albe cu plafoane din bârne de stejar, ridicată în stilul vechi românesc, precum şi ale interioarelor ce adună laolaltă, în splendide colecţii, universuri orientale şi occidentale, armonizându-le sub semnul unic al rafinamentului. În acest cadru al timpului trecut şi prezent deopotrivă, se va desfăşura mâine, cu începere de la ora 11,00, o rememorare comemorativă a celui care a aşezat însufleţirea sa de om de cultură, colecţionar de artă, bibliofil, numismat şi artist fotograf- considerat chiar primul artist fotograf român care a deschis larg obiectivul aparatului şi spre spaţiile exterioare- baronul Alexandru Bellu, la împlinirea unui secol de la stingerea din viaţă a acestuia,la 25 aprilie 1921. De altfel, existenţa sa a purtat nu numai înrădăcinările macedonene ale familiei de aromâni din care provenea, ajunşi în Valahia pe la 1780 şi dovedindu-se oameni cu ştiinţă de carte şi pricepuţi în lumea afacerilor, ci într-un fel şi a primăverii, venirea sa pe lume, la 5 mai 1850, la Bucureşti, ca fiu al lui Ştefan Bellu şi al Elizei Ştirbei, fiica domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei, fiind legată de asemenea de acest anotimp. Şcolit în Elveţia şi la Paris, s-a aflat sub influenţa unui alt membru marcant al familiei, medicul Georges De Bellio, unchiul său, care îşi îndrepta virtuţile vindecătoare şi asupra pictorilor impresionişti ai vremii. De altfel, lui însuşi nu i-a rămas străină lumea aceasta, a artei culorilor, fiind ,printre altele, prieten cu marele pictor Nicolae Grigorescu, şi legând-o apoi de arta fotografică, cu toate deschiderile de pionierat pe care i le-a dat, recunoscute internaţional. Dinspre şlefuirile acestea europene, imprimate asupra personalităţii şi activităţii sale, Alexandru Bellu a ales să revină la tihna şi frumuseţea locului înconjurat de vii de la Urlaţi, conferindu-i reşedinţei boiereşti de aici un spirit şi o viziune cu totul aparte. După stingerea sa din viaţă, soţia sa a donat conacul, în anul 1926, Academiei Române , iar istoria a curs şi asupra acestuia, trecând prin confiscare şi naţionalizare şi regăsindu-şi, din 1953, prin implicarea neobosită a profesorului -ctitor de muzee Nicolae Simache, locul în patrimoniul muzeal al Prahovei şi al ţării, iar din 1990 aflându-se în componenţa Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Intervenţii succesive şi apoi un amplu proces de restaurare i-au redat conacului o strălucire pe care o completează cadrul natural cu totul aparte al locului şi o desăvârşesc splendidele interioare în care se află un patrimoniu bogat , începând de la mobilier la artă plastică şi decorativă, de la piese valoroase de etnografie la cărţi rare în ediţii de lux, de la piatra chenarelor de la uşi şi ferestre la stampe japoneze, icoane, litografii şi tablouri, de la porţelanuri fine la perdele albe ce prefiră tainic lumina, iar enumerarea aceasta e departe de a cuprinde în întregime căldura şi eleganţa unui loc în care, oriunde ai întoarce privirea, ceva te cheamă şi te îndeamnă să rămâi. Şi ,totuşi, să adăugăm măcar că sub bolta cramei boiereşti se păstrează parcă vechi arome de struguri copţi pe dealurile dimprejur şi licori topite în vinuri nobile, iar foişorul reconstruit în jurul unui singur stâlp de susţinere, după planuri şi fotografii vechi, ce străjuieşte, falnic, intrarea, e parte a aceleiaşi poveşti frumoase a locului, „ţesută” în iile costumelor populare expuse, din luminile fotografiilor realizate chiar de către Alexandru Bellu, dar şi în reproduceri ale acestora, păstrând în cadru autenticitatea tinerelor ţărănci îmbrăcate în port popular sau unicitatea peisajelor de pe Valea Cricovului. Toate recompunând în detaliu atmosfera vremurilor de cândva, cărora dăruitul muzeograf-custode al colecţiilor Bellu, conservatorul Gabriela Nicolau, are priceperea de a le da, punându-le şi mai mult în valoare, şi prospeţimea curgerii timpului prin reînnoite miresme ale florilor la venirea fiecărui nou anotimp.
Iar punţile între trecut şi prezent sunt şi mai trainice cu cât, după cum ne mărturisea doamna Gabriela Nicolau, descendenţi ai familiei, încă trăitori, duc mai departe legătura cu acest loc, donaţii ale acestora completând o zestre patrimonială ce prin valoarea, rafinamentul şi povestea fiecărui obiect reconstituie un interior de conac din veacul al nouăsprezecelea. O parte a acestei poveşti o va spune celor prezenţi (între care se vor regăsi membri ai familiei Bellu şi ai Fundaţiei „Calea Victoriei”), mâine, istoricul dr.George Filitti şi va rămâne impregnată în metalul medaliilor ce vor fi conferite, tot ca semn al neuitării , cu acest prilej, iar duminică o va continua, în foişor, expoziţia ce reuneşte cărţi poştale realizate după fotografii ce poartă semnătura lui Alexandru Bellu. Luni, 26 aprilie, a.c., fotografia de aducere aminte a personalităţii şi a spiritului reprezentate de Alexandru Bellu îşi va adăuga, simbolic, rugăciunile ce vor fi înălţate la slujba de pomenire ce va fi săvârşită în cunoscutul Cimitir Bellu din Bucureşti – construit în baza „legiuirii pentru înmormântări afară din oraș”, pe locul unei grădini mari de portocali aparținând baronului Barbu Bellu (1825-1900, unchiul lui Alexandru Bellu, ministru al Cultelor și Justiției), care a donat terenul – şi florile aşezate pe locul în care-şi doarme somnul cel de veci.

***

Primăveri după primăveri au coborât, rând pe rând, peste conacul încercat de vreme şi vremuri. Două războaie mondiale, cutremurele din 1940,1977, 1986 şi 1990 au lăsat în istorie mare parte a complexului arhitectonic. Ca într-o veche fotografie sepia, stop-cadru al curgerii fără de oprire a timpului! Povestea o continuă azi doar „casa mică”, cu zidurile ei albe şi bârnele negre, din lemn de stejar, cu comorile pe care le păstrează în splendide interioare şi anotimpurile care îi aşază, rând pe rând, în pridvor, parfumate flori.