Luiza Rădulescu Pintilie
Cunoaşteţi cutremurătoarea imagine a bolnavului cu mască de oxigen pe faţă privind, stupefiat, pe fereastra salonului spitalului în care se afla internat, la protestatari anti-mască mărşăluind pe străzi! Plămânii celor aflaţi sub privirile sale şocate umflau puternic piepturile suflătorilor în vuvuzele, plămânii săi afectaţi de Covid binecuvântează fiecare respiraţie, „câştigată” cu ajutorul medicilor pe care cei dintâi i-au făcut nici mai mult nici mai puţin decât… criminali!
România nu este o ţară ideală şi nici nu cred în existenţa unei asemenea ţări. Oricât de mult m-ar durea să spun asta, din păcate însă, de prea mult timp, România nu este nici măcar o ţară normală, fără a însemna că doar ei i se poate pune un asemenea diagnostic dur!
Sistemul românesc medical nu numai că nu este perfect, dar suferă de boli grave, începând de la aparatură şi medicamente la lipsa de empatie a unora dintre cei care au ales, de bună voie şi sub jurământ, să îmbrace halatul alb şi să aducă vindecare!”Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență”, spune una dintre îndatoririle morale ale celui care exercită profesia de medic înscrise în varianta veche a jurământului; „Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate; Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră”, e înscris în jurământul rostit azi de cei ajunşi medici. Şi adevărul e că, repet şi subliniez, UNII dintre medici îşi încalcă, din păcate, jurământul! Da, da, da, de trei ori DA, există culpe strict medicale, condiţionarea actului medical, ca să nu îi spun direct şpagă, indiferenţă şi convingerea că Dumnezeul care este el, purtătorul de halat alb, nu se apleacă în faţa bolnavului şi a aparţinătorilor săi, pierzându-şi timpul cu explicaţiile pe care are de fapt obligaţia profesională – şi, îndrăznim să adaugăm ,şi omenească- să le dea, cu sentimentalisme în faţa durerii, a disperării încercate deopotrivă de cel ajuns pe un pat de spital şi de cei care îi duc, zile în şir, grija pe la uşile salonului, ale cabinetelor doctorilor şi ale sălilor de operaţie, pe holurile spitalului şi între secţiile acestuia, încercând să afle măcar „o vorbă”! Unele dintre aceste inacceptabile realităţi au fost dovedite şi sancţionate, deşi suferinţa nu poate fi… despăgubită în niciun fel şi, cu mult, cu mult mai dureros, mortul de la groapă nu se mai întoarce, chiar şi dacă doctorul din vina căruia are acum o cruce la căpătâi a preschimbat, pentru o vreme, halatul alb în zeghe dungată! Şi, pentru a duce adevărul mai departe, nu neg că sunt şi mai multe asemenea… ticăloşite înţelegeri ale obligaţiilor şi răspunderilor medicale pe care le pedepseşte , aşa cum merită, poate doar Dumnezeul din ceruri! Dar, indiferent câte s-ar mai putea adăuga acestui trist… diagnostic al unei inconstestabile şi inacceptabile realităţi, concluzia rămâne aceeaşi şi am mai scris-o, nu o dată, în acest colţ de pagină: orice generalizare este ea însăşi o boală grea, care afectează nu numai corpul medical şi credibilitatea sistemului sanitar, dar şi încrederea bolnavilor şi a aparţinătorilor lor în singurii care îi pot salva. Mai mult decât atât, în contextul pandemic cu care se luptă atât de greu şi cei de dincolo de uşile spitalelor şi noi, cei aflaţi în afara lor, fără a şti, nici unii, nici alţii, cât timp va mai dura „războiul” început acum un an, cred că această boală grea a devenit deja una… periculoasă! Mult prea periculoasă! Fiindcă a adăuga mai nou, pe fondul lipsei – nedrept generalizate – de încredere în doctori care exista deja înainte de coronavirus, acuzaţii atât de grave încât până şi medicii eroi – cărora li s-au adus , pentru scurtă vreme e adevărat şi mai mult declarativ, onoruri- în criminali, a striga sfidător acest lucru sub ferestrele spitalelor în care, în secţii de terapie intensivă, medici de gardă se luptă, zi şi noapte, clipă de clipă, contra-cronometru – pentru… gura de oxigen care poate ţine în viaţă bolnavi afectaţi grav de Covid, e mai mult decât un real pericol. Care-i afectează şi pe doctori, dar mai ales pe pacienţii lor, care preiau agresivitatea şi ignoranţa unora dintre cei din stradă, îşi scot măştile de oxigen de care le depinde supravieţuirea, refuză tratamentul şi aruncă în faţă injurii celor care caută soluţii să îi ţină în viaţă! Şi chiar dacă obrazul şi inima medicilor sunt înapoia costumului de protecţie, şocul şi durerea în faţa unor asemenea atitudini lovesc în plin. Pe termen lung…
„Suntem stupefiați, am ajuns, din eroi, torționari. Să vedem ce o să urmeze”, a mărturisit un asemenea medic în faţa realităţii crude pe care o vede cu propriii ochi, a consecinţelor pe care le ştie bine, inclusiv aceea că tot mai mulţi oameni fug de spitale, stau acasă şi se tratează cu ce au auzit şi ajung la spital cu forme din ce în ce mai severe şi în momentul în care nu se mai poate face aproape nimic pentru ei. Când, aşa cum îşi striga revolta alt medic, se mai pot scrie, pentru prea mulţi bolnavi, doar externări la… morgă, nu acasă, unde sunt aşteptaţi! Iar în plină instigare împotriva „dictaturii medicale”, amărăciunea unui alt medic nu mai are nevoie, nici ea, de niciun cuvânt în plus: „Ce poate fi mai „frumos”, decât să te duci în poarta Spitalului Județean la 1 noaptea și să țipi jos masca, chiar în apropierea paturilor AȚI, unde se chinuie să supraviețuiască aceia care au Covid?”. Chiar: ce poate fi mai… „frumos”??? Nu am alt răspuns decât gândul că ne-o feri Dumnezeu de şi mai rău şi de şi mai periculos decât deja a fost! Şi îmi iau curajul să adaug şi un simplu exerciţiu de imaginaţie pe care vreau să cred că totuşi îl putem face cu luciditate, indiferent ce părere avem despre doctori şi sistemul medical: dacă un bolnav grav de Covid, instigat din stradă de cei care strigă, în crucea nopţii, că oxigenul îi omoară, refuză să mai fie „legat” la tubul cu gazul salvator, iar cadrele medicale îi respectă decizia – acesta e un condamnat sigur la moarte, iar doctorul devine „criminalul” pe care familia îl acuză apoi, direct şi fără menajamente, că tatăl, soţul, bunica, oricine drag nu a fost oxigenat corespunzător!
Ştiu şi ştiţi membri de familie, colegi, prieteni, vecini care au dus povara acestei boli, iar unii au trăit drama pierderii cuiva drag. Citesc şi citiţi despre vedete, şefi de state, capete încoronate pe care nu i-au ocolit nici coronavirusul, nici tragedia de a nu-i fi putut însoţi pe ultimul drum pe cei pe care i-au pierdut. Au trecut valul unu şi doi, suntem în valul trei, iar specialiştii vorbesc deja despre valurile patru şi cinci, fără a exclude continuarea numărătorii…
Cine ar putea contrazice cifrele care „vorbesc” despre bolnavii de coronavirus care au murit în secţiile de terapie intensivă, aşa cum – atenţie! – au murit oriunde în lumea aceasta mare, la care ne uităm cu jind, dorindu-ne „o ţară ca afară”??? Absolut nimeni!!! Dar tot absolut nimeni nu poate contrazice numărul infinit mai mare al celor care s-au vindecat. Sunt cruci noi în cimitire, „înfipte” cu brutalitate de coronavirus, dar sunt mult mai multe vieţile… reînviate! Cu medicamente, cu zile de la… Dumnezeu, cum ne place să spunem, dar – vrem sau nu să acceptăm – cu priceperea şi implicarea medicilor, a eroilor transformaţi cu atâta uşurinţă şi inconştienţă, în aceste zile, direct în… criminali!
„Devine la un moment dat dureros să îţi petreci aproape toată ziua în spital, aproape toate nopţile, în gărzi, şi apoi să fii etichetat drept criminal, psihopat, terorist. Nu facem decât să vindecăm sau să ameliorăm”- aceasta e doar o parte a mărturiei unui asemenea medic. Alţi 100 au murit , la rându-le, răpuşi de coronavirus. (Şi, în treacăt fie spus, nici la această dată copiii acestora nu au primit pensie de urmaş, fiindcă guvernanţii se împiedică de nu ştiu ce modificare a unei legi!). Cu siguranţă nu vor pieri toţi medicii pe frontul coronavirusului… Dar dacă, rând pe rând, loviţi atât de brutal, cu pietroaiele vorbelor – deşi unii au fost îmbrânciţi deja la propriu, inclusiv prin Prahova – de protestatarii îndârjiţi anti-„botniţă” – asmuţiţi de interese sau doar de propriile convingeri, pe care le repectăm până acolo până unde nu devin autori morali ai răului sau chiar ai… morţii altora, inclusiv, paradoxal, a propriilor membri de familie, sau a lor înşile, cum deja s-a văzut -, de antivaccinişti, de anti, anti, anti tot felul, în timp ce tulpinile coronavirusului sunt tot mai multe şi tot mai ameninţătoare, tot mai mulţi medici vor renunţa, la cererea noastră, ori sub impulsul propriei vulnerabilităţi – că doar nu sunt de piatră să reziste oricât şi oricum – să ne mai salveze ?! Să ne gândim, fie doar şi o clipă: dar dacă ?!…
