Nicoleta Dumitrescu
Conform calendarului, ieri a fost fix un an de când în România a fost instituită, pentru prima oară în istoria ei actuală, starea de urgență. Inițial a fost vorba despre o singură lună, apoi măsura – prin decret semnat de șeful statului – a fost prelungită cu încă o lună, cauza fiind noul coronavirus, de pandemie vorbindu-se la timpul prezent inclusiv astăzi.
Cu siguranță, au fost printre cele mai dureroase luni din viața oricărui român, indiferent de vârstă, în condițiile în care îndemnul ”Vă rugăm stați în casă!” devenise literă de lege, cu bilete de voie, sub forma Declarației pe proprie răspundere, neavând voie să mergi decât pentru cumpărăturile de strictă necesitate ori la serviciu, acolo unde activitatea nu permitea și lucrul de acasă, din fața calculatorului. Au fost două luni în care liniștea cruntă așternută pe străzi, inclusiv ziua, nu doar noaptea, era spartă doar de sunetul lung și tânguitor al ambulanțelor ori ale mașinilor de poliție. Au fost două luni în care, pentru prima dată, au fost văzuți militari și jandarmi înarmați nu defilând, ca la paradă, ci pe stradă, pentru a veghea și verifica dacă toate regulile impuse de starea de urgență sunt respectate.
Atunci au fost văzute, pentru prima dată, izoletele cu care erau transportate persoanele confirmate cu coronavirus, devenite un fel de sperietoare pentru cei care se verificau tot timpul dacă au miros sau gust, spălându-se, de zeci de ori, cu apă și săpun ori cu dezinfectant. Și tot atunci au fost văzute și primele combinezoane în care erau îmbrăcați cei care veneau cu Ambulanța, dar și medicii și asistentele din spitale, masca pe față, care să acopere gura și nasul, fiind o obligație valabilă și în momentul de față. A fost și ceva isterie, acum un an, când rafturile magazinelor au fost golite nu doar de conserve, ulei și zahăr, ci inclusiv de făină și dojdie, până la ultimul plic, deși înainte mulți nu se dădeau în vânt după pâinea făcută în casă.
A fost o perioadă pe care, cu siguranță, nimeni nu și-ar mai dori s-o repete și s-o mai trăiască, deși, după cum se vede, pericolul încă nu a trecut. Valul trei al pandemiei pare că lovește cu și mai multă putere, în condițiile în care, ca niște păsări Phoenix, dar de altă natură, covizii par că au renăscut din propria cenușă, mai viguroși, date fiind noile tulpini care sunt și mai contagioase decât primele specii! Asta în condițiile în care s-a găsit și antidotul, în toate țările lumii demarând campaniile de vaccinare anti Covid-19.
Cu toate acestea nu lipsesc scepticii, adepții conspirațiilor, știrile false, exagerările, minciuna, toate acestea fiind împletite cu neputința, disperarea, lipsurile, în condițiile în care, în continuare, situația evoluției îmbolnăvirilor cu noul virus rămâne, zilnic, principala preocupare și îngrijorare, inclusiv la știri. Și asta deoarece, în continuare, în spitale este aceeași luptă, pe viață și pe moarte, cu această boală. O luptă cu supraviețuirea, cu lipsurile, cu oamenii, nu neapărat cei pe post de pacienți.
A trecut un an, însă parcă tot mai trebuie ceva – crezându-se că parcă lipsește ceva, fără să se știe ce anume – ca să fie și mai mult ori mai bine conștientizată această pandemie care nu mai contenește să creeze și să întrețină crize, inclusiv între persoane. A trecut un an, dar pare că nu puțini sunt viitorii ani, care acum nici măcar nu se văd la orizont, până când despre Covid-19 să se vorbească la timpul trecut!
