Sfântul Alexie a fost singurul copil al dregătorului Eufimian. Cu cât înainta în viaţă, cu atât creştea în sufletul lui şi dorinţa nemurii şi a vieţii veşnice. Toate bunătăţile pământeşti i se păreau lucruri de nimic.
Eufimian l-a cununat pe Alexie cu o fecioară încuviinţată, dar împotriva voinţei tânărului. De aceea, chiar din seara nunţii, Alexie a părăsit în taină nu doar legătura pe care nu a dorit-o, ci şi casa părinţilor săi. A fugit la biserica din Edesa, unde a stat 18 ani, îmbrăcat sărăcăcios şi hrănindu-se din mila celor care veneau la biserică. Atunci când s-a făcut cunoscut celorlalţi că este un om al lui Dumnezeu, el s-a înspăimântat de lauda oamenilor ca de o primejdie de moarte şi în taină a plecat spre Tarsul Ciliciei. Însă, corabia cu care călătorea a naufragiat, a fost luată de vânturi şi purtată pe ape până la Roma, locul naşterii sale. Sfântul Alexie a văzut în această întâmplare mâna lui Dumnezeu şi astfel a hotărât să meargă la casa tatălui său şi acolo, sub chip de străin, să-şi petreacă în continuare cu pocăinţă cealaltă vreme a vieţii sale. Ajuns în casa părinţilor, nemaifiind cunoscut de nimeni, a fost luat în derâdere şi batjocorit de servitori.
Când i s-a apropiat sfârşitul, el a alcătuit o scrisoare, a strâns-o în mână şi, întinzându-se, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu în ziua de 17 martie. După o descoperire dumnezeiască în Biserica celor Doisprezece Apostoli, împăratul şi patriarhul au primit porunca de a-l căuta pe „omul lui Dumnezeu”. La scurt timp, s-a descoperit că acest „om al lui Dumnezeu” era fiul lui Eufimian, care trăise ca un cerşător în curtea acestuia, timp de şaptesprezece ani.
Împăratul a citit scrisoarea cu voce tare şi toţi au fost cuprinşi de spaimă. La atingerea de sfintele sale moaşte bolnavii se vindecau, căci din trupul lui izvora un mir bine-mirositor.
Trupul Cuviosului Alexie a fost îngropat cu cinste în Biserica „Sfântul Apostol Petru”.
