Lucian Avramescu
Ne știm bine, de când, mai tânără decât mine, urma pasionată medicina. O femeie care a rămas frumoasă și, o credeam eu, puternică. E singură, fiindcă așa a fost să fie viaţa ei. Nu are copii. Copiii ei au fost și sunt bolnavii, iar fericirea a fost când unora fără mari șanse le reda viaţa.
De când am amuţit a mai vorbit din când în când cu Giorgiana, interesându-se de soarta mea. Ieri i-a spus că vrea să vorbească, dacă e posibil așa ceva, cu mine. Este. Te poate asculta. Așa am primit telefonul ei în care ”am vorbit”, eu ascultând mai bine de o oră. La capătul neantului, fiindcă telefoanele nu mai au fir, era o voce obosită și tristă. Redau câte ceva din lunga spovedanie a unei femei, profesional înfrântă, aflată la capătul a ceva care a însemnat speranţă și pasiune.
”Nu mai pot, Lucian. Spitalul, pe care-l știi, se prelungește sub geamul meu cu o câmpie care acum e ninsă. Îmi vine să las tot, uniforma detestabilă de scafandru care mă sufocă și să plec desculţă pe zăpada asta nesfârșită și să nu mă mai întorc niciodată.Dar mi-e milă de ei (de un an a fost detașată la terapie intensivă – nota mea) și de moartea lor pe care eu o iscălesc. Eu semnez bilete de ieșire în moarte, externări la morgă, asta fac, fiindcă cei mai mulţi, indiferent de vârstă, care ajung aici în fază terminală, au acest drum. E o boală care arată că am absolvit degeaba medicina. (Aș vrea să-i spun că nu este așa, că numai eu i-am trimis bolnavi rugând-o să se ocupe de ei și care-s vii și-i poartă recunoștinţă, dar muţenia mea mi-a tăiat dreptul la dialog și șansa de a rosti ce gândesc).
Mi-e dor de o viaţă normală, de bolnavii mei vindecabili, cu toate că uneori viaţa le atârna de un fir de păr. Mi-e dor și de poeziile tale care îmi vin uneori în minte ca o izbăvire. Știu că trăiești propria-ţi disperare, dar am simţit că pot să-ţi spun ţie că nu mai pot. Oamenii, rudele bolnavilor mă priveau cu drag. Acum simt o ură nelămurită în ochii lor, iar televizorul îmi arată oameni care demonstrează împotriva doctorilor criminali care le-au pus botniţă și asta în ziua în care nu mai e niciun pat liber, iar dacă unul se eliberează prin moarte, un alt viitor bolnav fără șanse sau cu șanse apropiate de zero, sufocat, îţi cere din ochi să-l salvezi, fiindcă în boala asta care omoară tot lasă doar mintea vie până în ultima clipă. De ce să mai stau aici, te întreb pe tine care ești înţelept? Pentru a pune parafa pe o neputinţă și a mă recunoaște inutilă?”
Vechea mea prietenă plânge și cred că strivesc și eu niște lacrimi în mine, sărate ca o zi în ocnă.
Într-o piaţă dintr-un mare oraș, care a înghiţit și o parte din studenţiile mele, o femeie lider, cu o gură cât piaţa, hidoasă în nesinceritatea ei, strigă lozinci despre iubirea de patrie, despre nemernicii care ne pun botniţă. E limpede că nu patriotismul o face urlătoare, ci nevoia de adepţi, mulţi, mulţi, cu care să răstoarne – ce? – spitalul și așa demolat al doctoriţei mele care vrea să-și ia câmpii, plecând desculţă prin zăpezile fără sfârșit.
Să aveţi buni zori și o zi în care să nu aflăm că doctorii de la ATI au semnat, cu sângele neputinţei lor, capitularea.
