Florin Tănăsescu
Era ca oricare alta. Nici urâtă, nici frumoasă. Uneori, întârzia acasă. Alteori, sosea pe nepusă-masă. Nu întreba pe nimeni nimic, răspundea politicos la orice întrebare. În rest, privea absentă spre mare.
– Este cam dubioasă. Nu te chinui să-i dezlegi misterul. Cu atât mai puţin să-i intri în graţii!, m-a sfătuit Dimitrie Anghel, poetul florilor.
– Nu e normală?
– A fost opţiunea ei să devină ce este. Fiecare dintre noi avem de ales.
N-am înţeles ideea cu „fiecare avem de ales”. Cu opţiunea de a deveni ce suntem.
– Deci, nu-i ca toată lumea. Nu se aliniază standardelor de prefăcătorie.
– Mai rău! Deseori se îmbată. Nu ştiu dacă ia şi droguri, deşi…
– Cum o cheamă?
– Fata-vapori. Numele şi l-a ales chiar ea, de pe vremea când iubea libertatea vapoarelor. Şi iar a hotărât: Corect este vapori, nu vapoare! Cum ziceam, fiecare dintre noi putem hotărî în viaţă.
– Stă lângă mare?
– A stat o vreme. Apoi, de-atâta însingurare, şi-a căutat o locuinţă.
– Unde are domiciliul?
– În fiecare. Doar unii o simt. Alţii se prefac că au în ei vapori-flori.
Odată, m-am trezit stând cu ea la o masă.
– Ce doreşte domnişoara?, a întrebat chelnerul.
– O sticlă de esenţă de crin pentru amândoi!
– Nu creează dependenţă?
– Ba da. Altfel, cum crezi că poţi rezista în faţa celor care se prefac, respirând ură, minciună, ranchiună?
– Fumezi?
– Inspir vapori de libertate. Îi ţin în mine ca pe vise. Deşi nu face bine la sănătate să visezi.
– Vrei s-o agăţi?, îmi susură invidios poetul florilor, Dimitrie Anghel.
– Da, la reverul conştiinţei mele. Şi, de-aş putea, la nivelul prefăcătoriei altora.
Nu era nici urâtă, nici frumoasă. A mers cu mine acasă. A doua zi, nu mai era.
Am băut cafeaua de la dozatorul iluziilor. Am vrut şi eu să văd vapoare. Am vrut să încerc cu degetul şi marea. Am renunţat. A fost frica de vise. A fost opţiunea mea şi este, încă, a unora, de a nu inspira vapoare-flori.
Deasupra noastră, plutesc corăbii-nori !
