Giorgiana Radu
Războaiele nu se mai poartă așa cum știam noi din cărțile de istorie sau povestirile bunilor noștri care le-au trăit. Pe câmpul de luptă, cu baioneta, corp la corp, puști și bombe. De ieri, un ieri nu foarte îndepărtat, războiul se duce și cu arma cuvântului. E drept, nu mulți sunt cei care au abilitatea și pregătirea necesare să-i facă față. Cele mai des întâlnite sunt însă războaiele politice. Purtate pe neajunsul cetățeanului, care de cele mai multe ori iese pierzător.
De mai bine de un an, omenirea întreagă, cu mici excepții, duce aceeași luptă, în orb, neinventându-se încă o armă letală împotriva virusului inamic. S-a vorbit intens despre linia întâi, despre cei care-o formează. Ni s-au arătat medici și asistente, pe frontul deschis al speranței și al neîncrederii totodată. Dacă pe cei dintâi i-am auzit, i-am văzut mai des, asistentele au purtat, toate, același nume, al profesiei.
E drept ca, din când în când, să le mai strigăm și pe numele din buletin, să fie identificate la apelul recunoștinței publice.
Aș chema-o, astăzi, pe Adina Corbu, asistent al Ambulanței Prahova, care de 27 de ani lucrează în sprijinul oamenilor, cu dăruire. A fost pusă în fața multor situații. A ajutat, a salvat vieți, a pierdut bătălia cu moartea alteori, dar nu a regretat niciodată calea pe care și-a ales-o. Nici în momentele – deloc puține – în care a fost agresată și amenințată de rudele unor pacienți care nu înțelegeau că ea trebuie să respecte niște proceduri, niște protocoale de la care nu se poate abate.
Ea însăși cu sensibilități ce țin de sănătate, a cărei mamă depinde de ajutorul său permanent, Adina Corbu nu-și uită menirea nici în timpul liber. Se pune în slujba semenilor, fapt pentru care este de multe ori numită „Maica Tereza” a Văii Cricovului Sărat. O înduioșează copiii sărmani, bătrânii uitați de copii și de asistenții sociali, animalele abandonate și maltratate.
Stâmpără foamea celor care simt rar gustul mâncării, împarte haine și medicamente acolo unde este nevoie, duce din propria curte lemne pentru foc unor vecini năpăstuiți de soartă, hrănește animalele nimănui. Toate acestea și multe altele ar mai face, dacă ar putea. Dorința sa e mare, dar puterile îi sunt limitate. Sunt și oameni care o sprijină, dar și mai mulți sunt cei de al căror refuz se izbește brutal.
Autoritățile, multe dintre ele, rămân nemișcate în fața unor cazuri sociale, pentru care sunt obligate să găsească rezolvare. Unii medici refuză astfel de pacienți, „uitând jurământul lui Hipocrate”, spune Adina.
O simt cum suferă pentru cei pe care nu-i poate ajuta. Atentă mereu la suferințele celor din jur, nu înțelege lipsa de empatie, nepăsarea de care se lovește de multe ori. „Dacă aș putea, aș înființa o Fundație, aș construi un centru pentru bătrâni și animale, omul singur împrietenindu-se ușor cu vietatea nevorbitoare, singură și ea, cele două singurătăți bandajându-se reciproc. Sunt foarte multe suflete suferinde pe valea asta”, oftează ea.
Astăzi, când privirea către aproape este circumspectă, nu doar din pricina coronavirusului, și fiecare pare mai degrabă focusat pe propriile neajunsuri și suferințe, asistentul medical Adina Corbu pare un mic extraterestru, venit de pe o planetă a bonomiei. Cei ajutați o văd ca pe o binecuvântare, în timp ce unii, deranjați, nu se știe din care pricină, ca pe un ghimpe în coastă. Doar că, Adina e un om bătăios, optimist, care nu renunță ușor. Nu s-a lăsat intimidată de o boală nemiloasă, pe care a învins-o, așa cum nu va renunța să aducă un strop de bine și bucurie, acolo unde simte că este nevoie.
Nu a dezertat cum au făcut alți colegi de-ai săi nici când ne-a invadat Covid-ul. Războiul ei cu neputința, pentru alinarea unor suflete nevoiașe va continua. Și va izbuti, căci inima ei bate pentru oameni, iar când suferința pune stăpânire pe vietăți fără vorbire are forță să vină cu alinare și acolo.
Munca ei nu e doar în slujba Ambulanței Prahova, ci în cea a binelui, în general, o Salvare, așa se chema pe vremuri, care sosește mereu la timp și poartă cu ea un suflet fragil și puternic totodată.
