Giorgiana Radu
De la bunici deprindem multe. De ei se leagă, în mare parte, copilăria noastră, iar peste ani, amintirile clădite împreună, ţin de cald sufletului. Fără să căutăm neapărat, răsare când şi când icoana trăirilor din anii aceia simpli, dar îndestulaţi cu inocenţă, cu belşugul inepuizabil al candorilor bunicilor noștri.
Osteniți după o zi de joacă și năzbâtii, abia așteptam să ne culcușim în patul bunicii, unde ne mai zbenguiam puțin, ca somnul să se lege de genele noastre. Doar că bunica avea ritualul ei de seară, la care ne convoca negreșit. În genunchi, așezați pe lânga ea, precum puii pe lângă cloșcă, în fața icoanei, purcedeam la rugăciunea de seară. Erau de fapt mai multe, iar noi trebuia să le rostim deodată cu ea, cuvânt după cuvânt.
La încheierea acestei prime părți, bunica se ruga tot cu voce tare, pentru fiecare copil, fiecare nepot, neam, de la mare la mic. Apoi, venea rândul celor duși, în ordinea plecării, cu rostirea numelor, morți cu sau fără lumânare. Cerea pentru ei odihnă veșnică, în lumină și iertarea păcatelor. Chiar dacă noi chicoteam și ne văicăream, că genunchii noștri suferă, bunica nu se lăsa înduplecată. Trebuia musai să o însoțim pe toată durata rugăciunii, care nouă ni se părea că ține un ceas.
Dincolo de „chinul” la care ne supunea, ceva ne surprindea plăcut și curios totodată.
Înainte de a încheia acest ritual, pe care noi îl consideram obositor, bunica spunea „Ajută-le, Doamne, și la dușmanii dușmanilor mei”. Și nu rostea aceste cuvinte așa de dragul de a părea lui Dumnezeu milostivă. Era sinceră în ruga ei, iar noi ne priveam întrebător, dacă nu cumva s-a încurcat în rugăciune. Apoi, în serile care au urmat, căci nu aveam nicio șansă să trecem peste acest moment, am fost atenți la finalul, care se repeta întotdeauna. Da, se ruga nu doar pentru dușmani, ci și pentru dușmanii dușmanilor.
Astăzi, abia dacă ne mai rugăm pentru noi, darămi-te pentru dușmani. Sau poate că da: „Să moară capra vecinului”. Unii abia dacă știu „Tatăl nostru”. Confundăm rugăciunea cu ruga care ne e mereu la îndemână „dă-mi, Doamne”, „fă-mi, Doamne”, „ajută-mă să iau…”.
Calitatea rugăciunii nu ține nici de durată ca timp, nici ca număr de vorbe, ține de simțire, de sinceritate, de trăirea pe care o ai când o rostești.
Și, n-ar fi rău să învățăm să ne rugăm și pentru ceilalți, prieteni ori dușmani, mai ales în aste vremuri. Cu toții suntem legați prin cordonul ombilical al aceluiași pământ, al aceluiași Dumnezeu, oricum s-ar chema El.
